Trebuie să deducem lucrurile astea pentru că personajul nu se plînge deloc, nu discută despre problemele lui dar te lasă să vezi rigiditatea din spatele amabilităţii sale formale, terţul exclus: lucrurile stau într-un fel sau altul, altă posibilitate este exclusă. Broderiile pe care le ţes oamenii între ei pentru a supravieţui (în cazul oamenilor ca Viorel, la propriu) în familie sau în comunitate sînt necesare ca şi micile compromisuri pe care se sprijină pentru a nu se omorî reciproc sau, cum nu e cazul personajului nostru, umilinţa supremă, acceptarea înfrîngerii ca ultimă soluţie.
În Moartea domnului Lăzărescu Cristi Puiu explora şi această latură a neputinţei personale, umilinţa de a şti că eşti tratat ca un lucru oarecare într-o situaţie în care nu te poţi apăra, nici măcar nu poţi protesta prea mult. Ce-ar fi fost să-l vedem pe bolnav cum se ridică de pe targă şi îi ia la ciomăgeală pe toţi nesimţiţii de lîngă el? N-ar mai fi ieşit un film, cel puţin nu unul premiat, dar pun pariu că spectatorii ar fi plecat fericiţi acasă după atîta stres indus în sala de cinema. Viorel este însă un bărbat tînăr, sănătos fizic şi dispus să protesteze în felul lui chiar dacă asta însemnă "fază terminală", cum corect a fost informată educatoarea de la grădiniţă cînd s-a dus să-şi ia copilul.
Această jonglare cu ideea de dreptate am întîlnit-o în Falling Down dar acolo viziunea este una făţişă, ostentativă, pe picior de război cu personajul interpretat de Michael Douglas căruia îi explodează neuronii sub soarele neiertător din Los Angeles. Întoarsă pe dos, această furie lucrează pentru Viorel în dimineţi frumoase din Chitila într-un mod organizat şi fără prea multe emoţii.
Fără fandoseli, Viorel mănîncă o conservă de peşte pe colţul mesei, degustă o prăjitură pe marginea patului în casa din care s-a cărat aproape toată mobila, împuşcă o pernă pentru a verifica acustica, îşi avertizează vecina că are o inundaţie. Totul într-un ritm egal şi amorf pentru că viaţa e în altă parte, într-o zonă în care nu mai are acces. Originalitatea scenariului lui Cristi Puiu stă ca o gheară în ceafa personajului: din bucătărie în hol, din hol în cameră şi din cameră pe maidan, Viorel se învîrte aparent fără sens ore în şir. Nu e un marş nervos, e o stare de aşteptare, de aşezare a minţii în lucruri care nu-i sînt familiare. Pare că încearcă să-şi amintească ceva şi renunţă dar brusc îl fulgerează o idee privind un lucru oarecare. Momente oarbe presărate de la un capăt la altul al filmului care ne fac să privim şi să nu înţelegem. Normal. Pentru că noi sîntem normali şi ţesem în fiecare zi micile noastre broderii.