O făcătură! - Fahrenheit 9/11

Michael Moore e un tip incomod. După ce concernul Walt Disney - multinaţională care deţine cam tot ce mişcă în entertainment-ul american, inclusiv reţele de difuzare - a refuzat să preia cel mai recent documentar al său, Fahrenheit 9/11, autorităţile l-au clasat în categoria R (interzis minorilor neînsoţiţi de un adult), iar conservatorii au cerut ca filmul să nu apară pe marile ecrane, Michael Moore a găsit suficiente motive să strige în gura mare că e cenzurat şi să pornească o adevărată campanie pe site-ul personal. E doar o impresie: filmul rulează deja în 900 de cinematografe americane, iar încasările au depăşit aşteptările producătorilor. Se pare că în SUA e destul de uşor să acuzi autorităţile de cenzură. Nu rişti nimic şi, în plus, vinzi mai mult. Nu se poate însă să nu remarcaţi ironia: un film anti-Bush apărut în timpul mandatului lui Bush, care prezintă SUA ca pe cea mai nenorocită ţară din lume, care-i deplînge pe irakienii şi pe talibanii terorizaţi de americani, este pe primele locuri în topurile americane de film, este premiat la cel mai important festival internaţional, iar realizatorul spune că e cenzurat! Mă întreb ce şanse ar fi avut măcar să scrie scenariul unui film anti-Saddam în Irakul lui Saddam.

Dar mai există şi o altă faţă a ironiei: în timp ce susţinătorii lui Moore promovează filmul şi mesajul său, oponenţii îndeamnă oamenii să "fure" copii piratate ale filmului pentru a scădea cît mai mult din profitul producătorului. Michael Moore însuşi salută apariţia copiilor-pirat ale documentarului său susţinînd că atîta vreme cît aceste copii nu vor fi vîndute mai departe, nu are nimic împotriva download-urilor. Cererea este într-adevăr foarte mare: mii de copii au fost deja descărcate şi la fiecare oră se înregistrează cel puţin 150 de cereri pentru copii gratuite. În acest context, declaraţiile lui Moore nu aveau cum să fie pe placul producătorilor de la Hollywood, care pierd anual peste 1,6 miliarde de dolari din cauza pirateriei. Jack Valenti, preşedintele Motion Picture of America: "Sîntem mîndri că filmele americane se bucură în continuare de o imensă popularitate în întreaga lume, dar în era digitală avem nevoie de o lege care să protejeze drepturile de autor". Iar Moore îi răspunde: "Am făcut acest film pentru că am vrut să schimb lumea. Cu cît mai mulţi oameni văd acest film, cu atît e mai bine. Informaţia, arta şi ideile trebuie împărtăşite".

Cîte informaţii, artă şi idei conţine acest film? Premiat cu Palme d'Or anul acesta la Cannes, Fahrenheit 9/11 continuă să stîrnească controverse în toate mediile.

Cu ajutorul unor documente din arhivele de televiziune, Moore vrea să demonstreze că Bush a ajuns la putere falsificînd alegerile, că este un preşedinte incompetent, care stă mai mult pe terenul de golf decît în Biroul Oval, că atît războiul, cît şi reconstrucţia Irakului sînt planuri puse la punct pentru a-i îmbogăţi pe apropiaţii săi, principalii acţionari la firme producătoare de armament şi exploatări petroliere. Nimic nou: majoritatea informaţiilor nu sînt - aşa cum s-a spus - documente şocante, inedite, senzaţionale. Sînt lucruri ştiute, confirmate, deja fumate de presa americană şi internaţională. Turnura pe care a luat-o războiul din Irak şi campania electorală din SUA au făcut ca aceste informaţii să aibă mai multă relevanţă astăzi decît aveau la momentul difuzării lor. Iar Michael Moore chiar ştie să manipuleze: scoase din contextul iniţial, extrasele cu preşedintele american capătă în filmul lui Moore un cu totul alt înţeles.

Întregul film se bazează pe jumătăţi de adevăr, pe elipse şi schematizări simplificatoare: coaliţia internaţională împotriva terorismului se reduce la cîteva ţări înapoiate (Costa Rica, Islanda, România, Maroc, Olanda, Afganistan), caracterizate, sumar, în cîteva imagini cu băştinaşi, vikingi, vampiri, drogaţi şi maimuţe. Sînt state "fără armată regulată şi fără armament", comentează Moore. Nu spune care au fost termenii colaborării şi "uită" să amintească faptul că în aceeaşi coaliţie au participat, cu trupe combatante şi tehnică militară, Marea Britanie, Spania şi Italia. "Oare Michael Moore ştie să plaseze pe hartă Europa? Datorită modului său de viaţă şi a narcisismului său geografic, Moore este americanul caricatural", comentează revista franceză de stînga Les inrockuptibles.

Moore înlănţuie imaginile tari, şocante şi elimină tot ce nu susţine tezele sale. Documentarul acesta nu are nimic de a face cu ancheta jurnalistică adevărată. E mai degrabă un fel de buletin de ştiri propagandistic sau un fel de Dan Diaconescu care ne plictiseşte într-o emisiune interminabilă cu dezvăluiri senzaţionale pe care nimeni nu le poate demonstra.

Atunci cînd Moore încearcă (fără succes) să convingă cîţiva senatori americani să-şi trimită odraslele în Irak, ne aflăm pe teritoriul demagogiei ieftine. Recruţii vin cel mai adesea oraşele mici, periferice, sărace ale Americii, iar Michael Moore s-a plimbat, alături de doi ofiţeri, prin astfel de orăşele pentru a vedea cum decurge recrutarea. Evident, ştia de la început ce va găsi, şi o spune fără rezerve în film: baza armatei americane este constituită din perdanţi, din cei care nu au nici o şansă de afirmare, din cei care nu au nici o altă opţiune de a-şi cîştiga existenţa. "Uită" - iarăşi - să spună că pentru mulţi bărbaţi fără bani şi fără carte, armata chiar este o opţiune bună, că soldele sînt pe măsura riscului şi că armata americană este, structural, o organizaţie deschisă, în care cei buni pot face carieră. Din montajul acestor interviuri se vede clar intenţia regizorului, iar comentariul din off e previzibil şi redundant. Lucrurile încep să se lege: din peste 500 de senatori, numai unul are un fiu înrolat în Irak. "Chiar aşa. Cine şi-ar trimite fiul la război? Tu ai face asta?", comentează el pe un ton grav.

Războiul din Irak este un capitol important al filmului. Ceea ce surprinde este nu atît violenţa imaginilor, cît lipsa de compasiune a lui Moore şi răceala cu care abordează subiectul. Singurele victime sînt soldaţii americani, trimişi acolo de nişte comandanţi iresponsabili. Insistenţa camerei asupra unei mame care povesteşte despre moartea fiului ei (doar pentru a susţine absurditatea războiului) e dezgustătoare tocmai pentru că e instrumentalizată, folosită ca fundal pentru un comentariu aparent îngrijorat, dar de fapt sarcastic al regizorului.

Vocea lui Moore, omniprezentă în film, comentează ironic, insinuant, imaginea. E un truc ieftin care devine, prin repetiţie, enervant: nu e mare lucru să demonstrezi că Bush e prost. Dar trebuie să fii tare prost să o faci aşa de lamentabil!

O singură secvenţă este într-adevăr memorabilă, şi doar pentru asta mă bucur că am văzut filmul: gros-plan cu Bush: "Trebuie să punem capăt terorii. Chem toate naţiunile lumii să mi se alăture pentru a-i opri pe aceşti terorişti criminali. Mulţumesc". Defocalizare. Plan întreg. Spectatorul îşi dă acum seama că Bush a dat declaraţia pe terenul de golf. Are şi o crosă în mînă. Şi, privind în cameră, zîmbeşte complice: "Ia priviţi această lovitură!" Şi loveşte mingea cu crosa.

Fahrenheit 9/11 este un amestec ciudat de documentar, reportaj tv şi pamflet: e eficient în ceea ce priveşte susţinerea mesajului, demagogic în ceea ce priveşte argumentarea, simplu ca structură, superficial în conţinut, spectaculos în ceea ce priveşte imaginea. Dar cum totul e un lung şir de certitudini, truisme şi convingeri, e foarte uşor de demontat. Repetînd nişte clişee, confirmînd stereotipuri, filmul nu are cum să ajute la înţelegerea lumii americane de azi.

Cum de a luat Palme d'Or un film cu atît de puţine calităţi cinematografice? Cum de le-a plăcut europenilor un film atît de "american"? Exact ceea ce îl face nedigerabil îl saltă: "Michael Moore încarnează toate stereotipurile. America din cărţile şi filmele lui este violentă şi vinovată, o ţară a injustiţiilor sociale şi a naivităţilor religioase, în care frica este exploatată pentru a justifica o politică externă aberantă; este exact ţara pe care europenii se aşteaptă să o descopere. Michael Moore are energia şi tupeul pe care europenii îl admiră la americani. Şi, în plus, e gras şi poartă o şapcă de base-ball, completînd perfect stereotipul americanului mediu. Cîte personalităţi din SUA se identifică cu proletariatul? Majoritatea americanilor, chiar şi cei care se consideră muncitori săraci, nu spun că fac parte din clasa muncitoare. Dar mulţi europeni o fac, iar Moore exploatează foarte bine propria descendenţă proletară. Prin asta, Moore sfîrşeşte prin a semăna cu un avatar american al mişcării anti-mondialiste, cu un José Bové cu şapcă de base-ball". (Newsweek)

Dacă viaţa bate filmul, şi adevărul bate discursul: "proletarul" Moore s-a îmbogăţit vînzînd cărţi şi filme despre săraci. Ca orice american bogat, trăieşte la vilă şi se deplasează cu limuzina. Iar copiii săi învaţă la colegii catolice private. Nici pamfletul nu mai e ce a fost. Totul e făcătură!