POST(AL)-SCRIPTUM - Moore cel Mic şi dezastrele războiului (rece)

În campania premergătoare recentelor alegeri prezidenţiale din SUA, analiştii au remarcat două fenomene: concentrarea bugetelor aproape exclusiv pe televiziune, pe de o parte, şi prudenţa televiziunilor în a prognostica învingătorul, după răsturnarea (măcar de aşteptări şi tendinţe) de acum patru ani, tranşată (nu rezolvată) la Curtea Supremă.

La noi, tot în campanie, lucrurile stau exact invers: la televiziuni nu se întîmplă nimic, confruntările sînt atent evitate (nemaipunînd la socoteală enorma fantezie, total a-constituţională, de a arunca în "spectacol" eventuali prim-miniştri, care nu se aleg, ci sînt numiţi), în schimb oraşele, deja acoperite, mascate (cel puţin Bucureştiul, cel puţin centrul şi răspîntiile mai importante ale acestuia) de cearşafuri publicitare, sînt invadate acum de portretele principalilor candidaţi.

Cel mai mult m-a frapat fotografia unuia dintre ei: poziţie nefrontală, în semiprofil, din fugă, zîmbet şmecheresc, dar şi jenat, de parcă ar propune - dar să nu fie auzit chiar de toată lumea - un şmen, ceva, repede.

La metrou, pe culoarul ce uneşte staţia Unirii 1 de staţia Unirii 2, un afiş, unul singur - al acestui candidat -, era mîzgălit: figurii prezidenţiabile îi fusese adăugată, la fel de în fugă şi pe furiş, un mic semn diacritic: o mustăcioară de Hitler. Atît.

Celui care şi-a permis această intervenţie i-am spus imediat, în gînd, Moore cel Mic.

Şi iată un mod simbolic (sau mai curînd simptomatic) de a marca, de a re-marca diferenţa dintre America şi România. Ceea ce în "State" este poziţie critic-satirică răspicat asumată şi articulată, nu numai pe faţa adversarului, ci şi pe faţă, a ta, "autor", "ego", "subiect", la noi se reduce la o simplă mustăcioară anonimă, în burta metroului: nu un "pumn" artistic, ci o "aluniţă" sub-tag.

Marcel Duchamp - la care mă văd nevoit să revin - a pus mustăţi Giocondei. Michael Moore - vinovat, cică, de "sub-estetic" - a făcut un documentar politic în care apare el însuşi. Îi poftesc, prin analogie, pe amatorii autohtoni de estetism politic să-şi dea cu părerea şi despre calitatea artistică a mustăcioarei anonime - care între timp probabil a şi dispărut - de pe faţa candidatului la preşedinţia României. Măcar pentru consecvenţă cu sine.

Încolo, nu trebuie decît să fii cît de cît la curent cu "intervenţionismul" media şi vizual practicat de mulţi artişti contemporani, care-şi propun, "sub-estetic", să viruseze şi să devieze minimal mesaje publicitare, de pildă. Numai culturile social sănătoase, dinamice, îşi permit luxul "artelor minore". Dar de ce, o dată cu gustul pentru gadgeturi, n-am importa şi critica lor? Istoriceşte, secolului al XVII-lea, pe care-l preferă mulţi dintre intelectualii noştri conservatori, i-a urmat secolul al XVIII-lea, al schimbului rapid, chiar şi sub masca anonimatului, de broşuri critice "scandaloase", dar sănătoase. Într-un spaţiu public precum al nostru, în care demagogii şi brutaliştii populişti au confiscat atît patriotismul, cît şi pamfletul, făcîndu-le pe ambele de ocară, este poate fatal, şi oricum dincoace de nivelul opţiunii personale, să fii politico-estetist pentru a-ţi salva, intelectual, pielea. Mă tem însă că aceasta este o atitudine pur defensivă, perdantă, şi că spaţiul public trebuie recîştigat, iar armele de comunicare şi persuasiune, curăţate. Au devenit, prin proastă folosire, "neestetice" şi "ne put", dar sînt vitale şi trebuie reinventate. Să fie nevoie, oare, să i-l citez domnului Alex Leo Şerban (pe care-l veţi / l-aţi putut vedea exprimîndu-se in extenso, alături de Robert Turcescu, la Naţional TV, în emisiunea "Naţiune de televiziune" de sîmbătă, 13 noiembrie, la ora 16.00) pe un Carl Schmitt, de pildă, pentru a mă rezerva la clasici, aşa cum nu procedează domnia sa, care-mi întoarce, contra-argumentativ, nume de regizori şi titluri pe care mizeria cenzurii, vai, "obiective" din România le împiedică să devină bun public, de parcă am fi copii şi ne-am arăta jucăriile: eu am avioane, tu ai vapoare, vrum-bum? I-aş putea cita la rîndu-mi (fie şi doar pentru a-mi înţelege mai bine poziţia) nume precum Paolo Virno, Toni Negri, Michael Hardt sau Thomas Hirshhorn (întrebîndu-l, de pildă, ce sînt aceştia, în ordine), dar n-o fac pentru că, o dată, n-au fost (tr)aduşi în România, şi apoi pentru că, în ceea ce se înţelege printr-o polemică, nu se face, dacă, desigur, ne propunem să provocăm, prin încrucişare de idei, adevăruri. Sîntem însă la fel de departe de pamflet, atitudine critică, înţelegere a politicului şi satiră ca şi faţă de polemică. Iar distanţa dintre dreapta, să zicem, şi stînga americane (ca să nu spun occidentale) e mult mai mică decît cea dintre America politică şi România "estetică".

Post-scriptum la post-scriptum.

Am văzut pînă la urmă filmul lui Moore şi mi se pare foarte bun, adică potrivit, dintr-un punct de vedere superior estetic, pentru scopul propus: ca gest civic, mai mult decît un model, un îndemn. La profilul căruia sînt sigur că regizorul va continua să "lucreze" îmbunătăţindu-l mult mai firesc decît dacă vreo cenzură "estetic"-ideologică (aşa cum, instituţional, exista în România comunistă şi cum, informal, continuă să existe şi acum) i l-ar fi respins. Critica nu se perfecţionează, nu se "cizelează" decît practicîndu-se continuu.

Să nu se teamă însă domnul Alex Leo Şerban: "minorul" (esteticeşte) îndemn al lui Moore nu va face prea repede pui - şi graţie unei atitudini precum a domniei sale - în "minora" (kantian) Românie. Pînă una, alta, rămînem să "dăm cu sîc din Isarlîk". Esteţi am fost sub comunism, esteţi rămînem şi în globalizare, confirmîndu-ne locurile aflate sus, la galerie, unde n-am făcut decît să înlocuim seminţele (de stadion) cu floricelele (de cinematograf): "spectacolul lumii", lumea ca spectacol şi atît, "haide" şi "huideo", gata să-i replicăm, superiori, oricărui plebeu de "Moore" că nu este Hitchcock şi să-i reproşăm că-şi permite să se ia "neestetic" de preşedinţi ce conduc corporativ statele: "Măi, animalule!"

Cu adevărat, superior estetice (adică inspirat, corect, armonic şi funcţional plasate în polis: iar globalizarea trebuie să devină şi una cetăţenească) sînt doar "cuvintele potrivite": atît între ele (adică esteticeşte strict), cît şi "referenţial" (la "realitate") şi, mai ales, pragmatic: la context, moment, situaţie şi receptor-"ţintă". Pe greceşte, "cuvintelor potrivite" astfel (adică netrunchiat) înţelese li se spunea parrhêsia.
Ay, stază!