Cinematograful este Manipulare, dar...

Dragă Bogdan,

Ce ciudat: un film, pe care eu continuu să-l consider prost, ne readuce la "stilul epistolar" (ce-i drept, mediat de LiterNet!)... Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai scris scrisori (emailul e cu totul altceva). După ce-am citit şi ultima ta replică, azi dimineaţă, m-am tot gîndit: să-i răspund? Să nu-i răspund? Cred că era mai simplu dacă mă invitai în emisiunea ta (prin care, aflu, a trecut şi irezistibilul - intelectual, fireşte - domn Diaconescu-OTV)... (I plead guilty: manipulare grosolană, "mooreiană", din partea mea!)

Hai să revenim la oile noastre. La oaia neagră (în ce mă priveşte), la oaia roşie (pentru Dreapta) sau la oaia pur şi simplu mediatică numită Michael Moore... Şi la Manipulare.

Crede-mă, nu-mi spui o noutate: Cinematograful este Manipulare. Regizorii mei preferaţi (Hitchcock, Lars von Trier) sînt mari manipulatori. Cartea despre acesta din urmă, apărută la Idea, cam despre asta vorbeşte. Ştiu, altfel spus, "cu ce se mănîncă" (rece) acest plat principal în Cinema (şi parcă numai în Cinema?)... Numai că, în spaţiul estetic, manipularea este o convenţie - un cod la vedere, luat ca atare. Este vorba, aici, despre ficţiune, care face atingere cu "realitatea" numai dacă vrem noi să fie aşa. Emoţia (obiectul Manipulării) este - fireşte - aceeaşi ca în cazul unei emoţii din viaţa reală, dar sursa ei este estetică şi, prin urmare, emoţia respectivă este (devine) uşor altceva... (Vezi ce de truisme de Universitatea populară mă faci să emit!)

Or, dacă accept Manipularea în spaţiul Esteticii, asta nu înseamnă că accept manipularea (fără majusculă) în cel real! Nu o accept - sau, măcar, încerc să o identific/conştientizez, găsindu-mi mecanismele de apărare în faţa ei. (Este limpede de ce.) Atunci cînd manipulezi fapte reale, amalgamîndu-le după bunul tău plac în scopuri propagandistice, dă-mi voie să spun "Pas!" şi să-l consider pe cel care-o face, nu un "artist", ci un porc. Căci aici nu mai sîntem pe terenul - convenţional, codificat, "securizant" - al faptului estetic, ci în acela - nisipos, mişcător, înşelător - al faptelor pur şi simplu. Într-o comunicare ce se bazează pe bună credinţă şi pe adevăruri verificabile; cei care nu o fac fabulează - adică "ficţionalizează", voit sau nu, intrînd, precum M. Jourdain, pe teritoriul "artistic" (un transfer periculos!)...

"Împrumuturi" TV în Cinema? Fireşte! Am scris destul de mult pe această temă, ba chiar am vorbit (şi mai mult) la cursul meu de "Film în cultura contemporană" de la UNATC, acum cîţiva ani. Dar nu crezi că trebuie făcută - şi aici, ca peste tot - distincţia între împrumuturile semnificative, care îmbogăţesc limbajul cinematografic (şi parcă numai cinematografic?...), şi cele facile, care trag Cinema-ul în jos, înspre simplul comerţ şi simpla televiziune? E o chestiune de calitate - şi, implicit, de valoare: nu tot ce vine dinspre televiziune trebuie preluat, nu toţi cei care o fac sînt talentaţi. Michel Gondry o face (vezi Eternal Sunshine of the Spotless Mind - ţi-l recomand!), Spike Jonze o face (vezi - deşi cred că ai făcut-o deja - Being John Malkovich), iar rezultatul este excelent.

La fel, în cazul "Urinoarului" lui Duchamp; sigur că Arta (artele) au profitat de pe urma "jump-starturilor" avangardelor de tot felul; sigur că un lucru poate fi privit ca "ne-artă" la un moment dat, şi-apoi să intre în muzee în aceeaşi viaţă de om... Dar - repet - nu tot: există "gesturi" aşa-zis "artistice" care nu vor intra niciodată în muzee, nu vor fi niciodată considerate "artă". Aici intervine gustul (vezi Clement Greenberg), aici critica, aici necesitatea disocierilor. Altfel, ar fi totul o apă şi-un pămînt şi am reacţiona ca nişte broaşte galvanizate. Am credita tot ceea ce scapă înţelegerii noastre, speriaţi să nu "pierdem momentul"; momentele nu trebuie pierdute, dar există "momente-grîu" şi "momente-neghină", iar amalgamul nu face decît să le înjosească pe primele şi să le ridice pe celelalte. Păcat că nu vom trăi o sută de ani de-aci înainte: am bănuiala că am vedea amîndoi, atunci, că Fahrenheit 9/11 al lui Michael Moore nu este "Urinoarul" lui Duchamp! (Decît metaforic, desigur.)

Cît priveşte "funcţia socială" a Artei, implicarea ei în concretul de orice fel (politic, etc.), afirm cît se poate de tranşant că nu mă interesează. E un "produs" pe care nu-l cumpăr. Indiferent cît de "la modă" este...

Un ultim "amănunt", legat de aparentul "partizanat" de dreapta al Dilemei Vechi: în caz că nu ştiai, află atunci că în paginile ei au apărut cele mai virulente critici la adresa filmului Patimile lui Christos al lui Mel Gibson (film "de dreapta" s'il en est un!). Andrei Pleşu a scris primul împotriva lui, urmat de Andrei Gorzo şi de mine. Am aplicat, şi atunci, ceea ce am făcut acum: o diagnosticare severă a pretenţiei de "artistic" în cazul unui produs submediocru. Dacă am fost, cu acel prilej, "nedrepţi" - ei bine, sîntem şi acum! În artă, ideologiile nu contează. Atunci cînd contează, deja nu mai e artă.

Cu mărturisit "parti-pris" estetic,
al tău
(acelaşi) Leo