Un film care nu doboară preşedinţi - Fahrenheit 9/11

Este adevărat că regizorul american Michael Moore este un documentarist de talent. Nu mai puţin adevărat este că filmul său Fahrenheit 9/11 a cucerit un public numeros în Statele Unite (care i-au adus la box office peste 200 de milioane de dolari), fiind declarat anti-Bush, dar acest succes nu l-a alungat pe preşedintele american de la Casa Albă, ci a demonstrat gradul de libertate şi democraţie al unei ţări, în care atacarea şefului statului nu are consecinţă limbajul trivial din alte colţuri ale lumii. Din păcate pentru Michael Moore şi pentru juriul Festivalului de la Cannes care i-a oferit Marele Premiu, acest produs este departe de arta filmului, fiind mai degrabă un produs audiovizual menit să satisfacă orgoliile de opozant al politicii republicane ale democratului Michael Moore, care a adunat secvenţe înregistrate de televiziuni pentru a demonstra cît de nocivă este administraţia atacată şi avînd şi mîndria de a se trece alături de preşedintele american ca principal "interpret" al filmului Fahrenheit 9/11. Moore face un film demn de canalul Discovery, cu o apăsată tentă propagandistică (în favoarea democraţilor), ajungînd chiar să stoarcă lacrimi exploatînd durerea familiilor ce au fii morţi în războaiele din Afganistan şi Irak. Valoarea polemică a filmului nu poate trece graniţele Statelor Unite decît în măsura în care spectatorii dau girul unui montaj (este drept, abil) de imagini care condamnă cu vehemenţă, dar nu oferă soluţii, semănînd în această privinţă cu multe dintre produsele de propagandă ale unor regimuri apuse din totalitarismul comunist. Nu este mai puţin adevărat faptul că preşedintele juriului de la Cannes a fost finanţat de aceeaşi firmă care a produs acest film, demn doar de istoria mediatică a Partidului Democrat din SUA.

Ca produs de propagandă, filmul lui Michael Moore nu merita să depăşească graniţele micilor ecrane americane pentru care a fost produs şi din cadrul cărora şi-a adunat o mare parte din substanţa dramatică. De altfel, nimic nu este condamnabil în utilizarea secvenţelor de televiziune într-un film de montaj cum se pretinde a fi "opera" lui Moore. Din banii cîştigaţi pe spezele spectatorilor, Moore a cumpărat, "se zice", peste o mie de camere de filmat pentru a supraveghea alegerile. Şi cu filmul, şi cu aparatele de filmat, Moore n-a reuşit să-l facă pe republicanul Bush să plece de la Casa Albă. Forţa politică a cinematografului ar trebui să stea în puterea imaginaţiei sale, în capacitatea de a convinge real. Aşa cum au făcut-o marii maeştri ai filmului italian de după război. Dar această lecţie de cinema se pare că a fost ocolită de democratul Moore.