Videorama, latura experimentală a Timishort, 2011

Secţiunea experimentală a festivalului de scurt-metraje de la Timişoara a cuprins 12 proiecţii, care s-au desfăşurat într-un cadru mai puţin formal, cafeneaua D'arc, în centrul vechi al Timişoarei.

Proiecţia de deschidere, Overload a lui Mauri Lehtonen, s-a încadrat în zona experimentală convenţională. Filmul a fost compus din fragmente alternative care îmbină imagini artistice, de film degradat sau tratat chimic - izbitor de asemănătoare cu estetica picturilor lui Pollock - alături de cadre suprarealiste, în care indivizi plasaţi în spaţii complet neutre (de laborator) sfârşesc prin a se lăsa absorbiţi de acestea, pierzându-şi identitatea. Atmosfera pe care regizorul reuşeşte să o creeze trimite către societatea viitorului, însă prin întregul proces tehnic urmează regulile de compoziţie ale filmului abstract stereotip, lipsit de un fir narativ propriu-zis şi cu numeroase nuanţe artistice. Ceea ce a contribuit la izul vintage al video-ului a fost pelicula reversibilă, expirată de 20 de ani, folosită de către regizor.

The Barbarians este mai degrabă o suită de fotografii de grup, care se succed cu repeziciune şi care cuprind imagini ale oamenilor importanţi din punct de vedere politic, cultural, social, intersectate de portrete ale unor tineri care se revoltă. Ideea că pentru a interveni o schimbare, trebuie întâi dărâmate vechile convenţii nu numai că apare cât se poate de clar prin această suită de imagini, dar este subliniată în final de textul care l-a inspirat pe Jean-Gabriel Periot.

Cea de-a treia proiecţie, Doctor Rao, se înscrie în categoria video art. Sub forma unui stop-motion, introduce spectatorul în lumea asiatică a obiceiurilor şi tradiţiilor funerare, o lume în care se întrepătrund credinţele religioase şi societatea modernă - de la alegerea hainelor defunctului, a decoraţiunilor, la ritualul dinaintea incinerării, cumpărarea urnei pentru cenuşă, toate discută despre tradiţie şi evoluţie. În acest du-te vino al filmului, întreaga acţiune pare desprinsă dintr-o coregrafie, sentiment intensificat şi de soundtrack-ul pe care Alexej Tchernyi şi Wu Zhi l-au utilizat. Din punct de vedere compoziţional, Doctor Rao este într-adevăr rezultatul unei colaborări între doi artişti vizuali.

Maybe Siam a fost o altă colaborare între doi artişti video, însă fără un rezultat atât de reuşit. Filmul lui Cristoph Girardet şi Mathias Müller este o antologie de scene preluate din diferite filme în care apar personaje lipsite de vedere. Filmul construieşte o imagine a orbului aşa cum este el perceput de către societate, un om compătimit, fără o identitate precisă. Însăşi utilizarea acestor scene în care celebrităţi din lumea filmului (precum Uma Thurman sau Jessica Alba) apar în rolul unor nevăzători, nu face decât să sublinieze distanţa faţă de cei aflaţi în astfel de situaţii. Mai mult decât atât, în încercarea de a arăta privitorului drama unui nevăzător, filmul devine supra-exponenţial, de la scurtele momente în care ecranul rămâne negru până la coloana sonoră, ale cărei versuri vorbesc despre nevoia de a vedea. În final nu este decât un alt act de compătimire.

Stardust, în regia lui Nicolas Provost, a fost cel mai lung film şi, în acelaşi timp, cel mai complex film experimental al secţiunii. S-a raportat critic la filmele comerciale americane şi la falsificările din lumea mass-mediei, arătând cât de uşor poate fi manipulat publicul. Prezintă o imagine a Americii aşa cum este ea cunoscută prin intermediul producţiilor blockbuster, cu diferenţa că aici este vorba de filmări într-un cazino, în care sunt surprinşi oameni obişnuiţi alături de celebrităţi. Nimeni nu ştie că se desfăşoară o filmare. Narativitatea filmului este construită prin sunetul transpus peste imagini, cu replici din filme thriller. E vorba de o răpire, telefoane care stabilesc complicii, totul e neclar, nu ştim cine este prizonierul. Atât imaginile cât şi sunetul susţin povestea, doar că prin aceste înregistrări apropiate de un home-made video şi prin anumite alterări în sincronizarea sunetului, Nicolas Provost reuşeşte să nască suspiciuni în mintea privitorului. Nu există un final al filmului, filmul nici nu are nevoie de un sfârşit. Este doar o demonstraţie a felului în care publicul poate fi manipulat.

Un alt film experimental interesant a fost Questions to My Father, în care Konrad Mühe explorează relaţia tată-fiu sub forma unei discuţii despre viaţă. Filmul este realizat prin montarea unor scene din filme diferite, în care acelaşi actor joacă roluri diferite. Este o reconstituire a unei discuţii care nu a avut loc, după un scenariu stabilit de către regizor, construit pe capitole sau acte, asemeni teatrului. Pare a fi o discuţie ideală între tată şi fiu (una de ordin moral), iar critica autorului la tot ceea ce înseamnă falsitate şi ipocrizie în astfel de situaţii vine din faptul că tatăl apare întotdeauna în rolurile sale cinematografice şi nu ca persoană în cadrul familiei

The Homogenics este o îmbinare între nou şi vechi. Gerard Freixes Ribera a lucrat cu imagini de arhivă pe care apoi le-a prelucrat digital. Filmul său are o singură scenă în care multiplică prezenţa personajului principal, suprapunând imagini ale acestuia în diferite ipostaze. Rezultatul este pe cât de amuzant pe atât de ironic. Replicile se completează, sunt pline de spiritualitate, tipice pentru anii '60 (perioada căreia îi aparţine filmarea originală), iar casele identice, lumea compusă din acelaşi personaj, trimite către consumism şi către uniformizare, caz în care omul devine un stereotip.

Filmul lui Karsten Krause, You and Me este un exemplu de utilizare a imaginilor de arhivă într-un mod cu totul diferit şi anume sub formă de memorie alternativă. Înregistrează transformările unei femeii de-a lungul timpului - de la stilul vestimentar, la vârstă şi atitudine - în timp ce o voce din off, care e atribuită femeii, reproduce replicile bărbatului din spatele camerei de filmat, ceea ce face simţită prezenţa acestuia în absenţă, personajul masculin făcându-şi apariţia doar într-o scenă scurtă dinainte de final.

Tot de utilizarea înregistrărilor sub formă de memorie alternativă ţine şi filmul lui Reynold Reynolds, The Last Day of the Republic, care urmăreşte dispariţia unei clădiri. Întregul proces este înregistrat pe peliculă, respectiv distrugerea treptată a Palatului Republicii din Berlin şi construirea unui parc de distracţii în locul acestuia. Un film care vorbeşte despre trecerea timpului şi schimbări, despre cum istoria este uitată. Din punct de vedere estetic, imaginile sunt aproape fotografice, datorită cadraturii şi compoziţiei cromatice.

Stagecoach al lui Sami von Ingen a fost unul dintre filmele experimentale cu pretenţii serioase de video-art. Imaginile extrem de neclare, restrânse cromatic la roşu şi albastru, urmăresc obiecte în mişcare, pe care privitorul le poate identifica (în câteva secvenţe mai clare) ca fiind autoturisme. Un demers care se opune oricărei convenţii, un film abstract, lipsit de narativitate, un joc cu estetismul şi cu posibilităţile aparatului de filmat - un video foarte bun, dar care numai că nu-şi strigă caracterul artistic.

Wing of Waltz a destins atmosfera. Adnan Popović a realizat un videoclip în stop-motion pentru Karl Schwamberger, îmbinând grafica, muzica şi fotografia.

Ultima proiecţie, Sleep, animaţia lui Fran Braun şi Claudius Gentinetta a pornit, aşa cum menţionează şi titlul, de la somn. Interesant însă este modul în care s-a materializat. Animaţia, cu imagini grafice în negativ, a urmărit timp de 4 minute, prin dinamica şi personajele animaţiei, ritmurile unor sforăituri

Competiţia Videorama s-a încheiat la fel de neconvenţional, printr-un concert al trupei Kazety din Cehia, care şi-au completat melodiile cu proiecţii şi colaje video.