Timishort 2011, competiţia internaţională

În cadrul celei de-a treia ediţii a Festivalului de Scurtmetraje Timishort, în competiţia internaţională au intrat douăsprezece filme, pe care o să le discut în ordinea în care au fost proiectate în festival.
 
13 ½ e o peliculă grecească realizată de Haris Vafeiades. Numele filmului e stabilit de vîrsta protagonistei poveştii. E un film despre maturizare, una pe care Aphrodite şi-o dorea, însă, cu siguranţă, în termeni ceva mai romantici, sau măcar cu ceva mai mult respect şi atenţie din partea băiatului de care e atrasă, Lou, considerabil mai mare decît ea. Acesta o seduce şi o posedă, apoi o abandonează pentru a se întoarce la prietenii săi pe plajă. Într-un gest de revoltă adolescentină, Aphrodite îl împinge pe Lou, acesta se împiedică şi cade în faţa prietenilor săi, care încep să rîdă. Fata pleacă la petrecerea la care se aflau şi părinţii ei, iar acolo fumurile trase dintr-un joint cu ceva timp în urmă îşi fac efectul. Realizarea acestui film e corectă, atît de corectă încît dezavantajează filmul. Necontenit simţi cazna realizatorului de a fi în pas cu filmul-de-artă european: filmează din mînă, cu aparatul de filmat în ceafa personajului principal. Ficare mişcare a aparatului pare studiată, încît să obţină un efect hipnotic - dacă o cere consumul de droguri, încît să fie acidă - în cazul în care amorul degenerat în viol o cere, încît să fie realistă - dacă tot e la modă. Astfel, filmul e căutat şi demonstrativ, stare la care contribuie şi faptul că, faţă de toate istoriile cu adolescenţi pe care le are în spate (de la Virgin Suicides la Kids, de la American Grafitti la Dazed and Confused), 13 ½ nu reuşeşte să încadreze elementele comune ale genului - seducţia, actul sexual, drogul, beţia, baia în mare - în situaţii coerente, care să dea identitate acestui film în interiorul galeriei tematice în care se încadrează. Totuşi, autorul reuşeşte să fie corect deontologic. Camera de filmat e discretă, neinvazivă în clipele delicate. Cînd e invitată de Lou să se îmbrace după consumarea actului sexual, camera priveşte de la distanţă mişcările fetei; la fel şi în clipa în care fata îl înfruntă pe băiat.
 
Canopy Crossings e primul film al competiţiei care merită reţinut. E realizat de Gary Young, o producţie thailandeză în care vedem o situaţie socială curioasă. Într-un oraş de provincie din Thailanda o piaţă se întinde de-a lungul căii ferate. Tarabele fiind chiar în buza căii ferate, de fiecare dată cînd trece trenul comercianţii se grăbesc să coboare baldachinele de deasupra tarabelor, să îşi protejeze marfa. Filmul e deosebit prin felul în care îmbină documentarul cu ficţiunea. Alunecă lent de la datele sociale certe ale acelui spaţiu spre poveştile unor vînzători din piaţă, care, prin combinaţia de amar, speranţă şi dorinţe ascunse (unele legate chiar de cinema) transformă locul respectiv într-unul de legendă. Astfel că întoarcerea la datele pieţei, în finalul filmului, nu mai are semnele unei priviri spre societate, ci are vaporii unei imersiuni într-un tărîm magic. Dacă ar fi fost lipsit de relantiuri demonstrative şi de accente uşor prea căutate - visurile cinematografice ale unui vînzător din piaţă - filmul ar fi fost şi mai bun.
 
Din toată competiţia, How to Pick Berries e singurul film care m-a indispus. Din off, cîteva persoane istorisesc o stare de fapt: în Finlanda, fructele de pădure sînt culese de thailandezi. Oameni muncitori, adevăraţi roboţi în cîmpurile nordice. Comparaţii între productivitatea muncii thailandezilor şi cea a finlandezilor, calcule cu sumele cîştigate de asiatici, globalizare şi aşa mai departe. Vocile din off sînt montate peste imagini fine, cu pedigree artistic revoltător de evident. Prin fiecare por al imaginii filmul îşi enunţa condiţia - eseu artistic, poezie cinematografică. Însă nu numai această emfază e deranjantă. Şi suprapunerile voce-imagine sînt strigătoare: vocea spunea că thailandezii sînt asemeni unor maşini industriale, fiabili şi neobosiţi, pe ecran erau derulate imagini cu maşini industriale, filmate cît se poate de artistic. Filmul e realizat de Elena Talvensaari.
 
The Shower e un film chilian despre un cuplu homosexual feminin care tocmai se desparte. Şi în cazul acesta secvenţele sînt atent construite, prea demonstrative pentru a putea impresiona. Cele două femei îşi reproşează lucruri, una va pleca în străinătate, cealaltă alege să nu o urmeze; e o oglindă în baie care e martorul conflictului matinal, camera de filmat alege să înfăţişeze cea mai mare parte a poveştii prin intermediul oglinzii. Treaba asta nu e benefică poveştii fiindcă simţi că în spate e o întreagă coregrafie atent studiată. Un cadru insolit văzut prin oglindă, cu trimitere la Rita Hayworth, poate surprinde în Mulholland Drive, jumătate din faţa lui Liv Ullmann poate surprinde în Persona, sînt cadre ancorate într-o poveste largă, cadre care, estetic, se sprijină pe întreaga arhitectură a filmelor. Aici e numai o tentativă de a fi cool din punct de vedere artistic, în urma cadrelor respective rămîne senzaţia că autorul - Maria José San Martin - a dorit să impresioneze.
 
Pavilionul German de la Expoziţia Universală din Barcelona din 1929 e una dintre cele mai deosebite construcţii arhitecturale ale secolului trecut. Cu ajutorul fotografiilor de epocă, autorul acestui film, Juan Millares, prezintă pavilionul ca şi cum ar fost locul unor întîmplări misterioase. Chiar dacă îşi arată genealogia, The German Pavilion nu reuşeşte să fie mai mult decît o reiterare cinematografică a unui proiect fotografic realizat în 1900 de Eugene Atget, un proiect în care fotograful francez pozase Paris-ul ca şi cum ar fi fost locul unei crime. Walter Benjamin (v. Iluminări, Ed. Idea, Cluj, 2002) discută proiectul lui Atget, proiect care dă un anumit sens fotografiei. Odată cu el, imaginile fotografice devin evidenţe standard pentru întîmplări istorice şi se încarcă ideologic. Imaginile devin non-contemplative şi au nevoie de explicaţii care să trimită clar spre realitatea din care fac parte (să indice personajele, să numească locul arătat). Trimiterea directă la realitate, prin imagine şi prin explicaţiile care o precizează, indică privitorului un anumit sens, acesta va privi realitatea/istoria dintr-un anumit unghi sugerat de publicaţia care foloseşte fotografia respectivă. Astfel, imaginea devine mijloc de manipulare. Lucru înfăţişat şi de proiectul lui Millares. Însă, avînd în spate fotografiile lui Atget şi analizele lui Benjamin, nu pot spune că The German Pavilion ar fi ceva deosebit.
 
Woman Waiting e un film canadian realizat de Antoine Bourges. În picturile renascentiste întotdeauna imaginea arăta ceea ce spune titlul. Spui Madona şi pruncul, Boticelli, şi ştii ce vei vedea, spui Femeia cu hermină, da Vinci, ştii ce vei vedea. Cu un concept puternic şi o realizare pe măsură, filmul lui Bourges m-a cucerit. Exact ca în arta Renaşterii, autorul e foarte atent la formă, trupuri, mişcare, însă aici accentul cade pe diform şi, astfel, valorile reprezentate în acele timpuri sînt răsturnate. Perfecţiunea rămîne un ideal fumat, iar terenul idealurilor - politica - este puternic criticat. Sîntem în Canada, una dintre ţările cu protecţie socială model, în care omul e o valoare de prim rang. O femeie vrea să fie acceptată într-un cămin social şi, faţă în faţă cu birocraţia tehnologizată (statul invizibil, fără chip uman), tot ceea ce poate face e să aştepte. Exact cum spune titlul.
 
Paris/Sexy e un film britanic, realizat de Ruth Paxton. Are o scenografie stilizată, precum în jocurile video cu tematică horror (Resident Evil, de exemplu), mult substrat sexual şi accente de schizofrenie în poveste. Filmul poate fi apreciat pentru stilizare, pentru latura vizuală, povestea, însă, plină de freud-isme, e previzibilă şi vădit construită pentru a umple cadrul stilizat.

În 2010 am fost impresionat de Timi. Un film construit cu multă siguranţă, provocator ca subiect (copilul privit ca un străin-unealtă prin intermediul căruia alunecă bani în propria familie) şi ca realizare (camera fixă indiferentă faţă de personaje, un singur cadru). Cristi Iftime revine în competiţia Timishort cu 15 iulie. Iubita şi iubitul ajung în Braşov, trebuie să o viziteze pe mama ei, însă e şi ziua tatălui ei, pe care ar vrea să-l felicite; părinţii ei sînt divorţaţi, apartamentul bunicii e în drum şi ar dori să o vadă şi pe ea. El n-are chef de ai ei, dar, totuşi, cedează. Filmul e impresionant prin starea pe care o transmite. Simţi durerea personajelor (tată şi fiică), simţi dorinţa de a găsi cuvintele şi gesturile potrivite pentru a exprima dragostea ascunsă în interiorul lor, simţi dorinţa lor de a se apropia, nevoia de îmbrăţişare sinceră şi uşoara stînjeneală că toate aceste nevoi există şi nu-şi găsesc semnele potrivite prin care să capete realitate. Simţi cum gîndurile Biancăi sînt prinse între două lumi, una a trecutului, în care ar dori să fi fost ordine (un trecut pe care-l cercetează atunci cînd trece dintr-o cameră în alta în apartamentul bunicii), alta a prezentului, în care ar merita, poate, să fie înţeleasă. Filmul are o sensibilitate şi o subtilitate aparte, interpretări foarte bune şi tuşe critice fine (bunica e atrasă de ecranul televizorului, pentru care abandonează persoanele din aceeaşi încăpere).
 
The Lady and the Dog e un film francez realizat de Damien Manivel. Un adolescent înapoiază stăpînului un cîine găsit într-un parc. Stăpînul, o negresă foarte grasă, îl invită pe tînăr în casă la un pahar de rom. Un film atent construit, ale cărui teme de dezbatere sînt promiscuitatea sexuală, deschiderea spre celălalt, umanitatea. El e uşor efeminat, ea, prin dimensiuni, e mai degrabă un mascul gigant; ea porneşte un joc de seducţie, care, în acelaşi timp, poate fi considerat numai un semn de omenie. Cert e că din cauza formelor personajului feminin, fiecare gest al său e supradimensionat şi înspăimîntător. Un alt film care merită reţinut.
 
Snow e o coproducţie turco-română despre întîlnirea a două lumi. Una arhaică, încărcată de sacru, cealaltă modernă, a conflictelor. Armonia om-natură a unui spaţiu arhaic e spartă de invazia modernităţii, care numai distruge. Conflictul militar ameninţă acele locuri. Un film bun semnat de Erol Mintas.
 
Cutia e un fel de Alice in Wonderland în care vizuina iepurelui Alb a fost schimbată cu o cutie, iar minunile sînt tot ceea ce poate fi preferat unei munci anoste, la o linie de asamblare. Semnat de Mircea Ghinescu, Cutia are o problematică semnificativă; realizarea, însă, e comună.
 
Thailand e codul care anunţă sfîrşitul unei misiuni la sud de Hebron, în teritoriile ocupate din Palestina. Acesta e şi numele filmului semnat de Zvika Büchenspanner, o poveste despre doi soldaţi israelieni care aşteaptă să vină cineva de la bază să-i preia. Împreună cu ei e un deţinut palestinian. Date fiind personajele, povestea e destul de previzibilă şi ca întîmplări şi din punct de vedere al conţinutului conotat. De aceea filmul nu reuşeşte să impresioneze.
 
Premiile Timishort 2011 au fost următoarele:
Menţiune specială - Conopy Crossing.
Premiul pentru regie - Snow.
Premiul special Timishort - Woman Waiting.
Trofeul Timishort - 15 iulie.