Timishort 2011, competiţia naţională

Competiţia naţională din cadrul Festivalului Timishort a cuprins opt filme, între care două - Skin şi Împuşcînd căcatul - în premieră mondială. Ca şi în cazul competiţiei internaţionale, voi discuta filmele după cum au fost proiectate în cadrul festivalului.
 
Realizat de Victor Dragomir, Fotografia e un film extrem de românesc. Nu e o remarcă negativă, însă trebuie subliniat faptul că pelicula e destul de circumscrisă normelor realismului actual. Nu devine un film studiat sau demonstrativ, însă nici nu se angajează într-o istorie periculoasă, nu încearcă să rupă vreun tipar, nu riscă. Două generaţii, fiecare cu timpul, ritmul şi metehnele sale sînt puse faţă în faţă prin replici inteligente, făcute să pară cît mai naturale, cît mai în acord cu vieţile şi simţul personajelor; o situaţie de viaţă uşor absurdă, o poveste care alunecă lin dinspre familie înspre prieteni şi comunitate; lucruri filmate neutru. Cu actori consacraţi (Victor Rebengiuc, Luminiţa Gheorghiu) a căror istorie şi recunoaştere adaugă un plus filmului.
 
Filmul Luizei Pârvu, Draft 7, e prea şcolăresc pentru a rămîne în memorie. Doi actori se intîlnesc într-un bar şi discută rolurile pe care le vor juca în acelaşi proiect. Alternativ, îi vedem la bar, apoi în roluri. Cele două situaţii în care se află tind să lege o istorie cursivă, fiecare aspect (viaţa sau rolul) fiind suport pentru celălalt. Conceptul este prea comun pentru a mai impresiona, iar filmul nu asumă prin intermediul său vreo poziţie critică la adresa cotidianului, a iubirii sau a cinematografiei, teme pe care filmul le bifează în povestea prezentată. Astfel, dincolo de chipul actriţei, nu pot spune că pe ecran există ceva care să individualizeze filmul acesta în vreun fel.
 
În Skin, realizat de Ivana Mladenovic, Alex iese din puşcărie şi află că vreme de un an, cît a stat el închis, lumea nu s-a oprit. Prietena nu-i răspunde cum se aştepta, prietenul său nu-l mai priveşte cu ochi buni. Are imagine care se remarcă imediat, o filmare alertă, prezentă, o cameră care ţine personajele în prim plan, aproape, încît spectatorul să simtă cursul accelerat al sîngelui prin trupurile lor. Vorbind despre film, Ivana Mladenovic spunea că a dorit să pară o secvenţe desprinsă dintr-un tot mult mai cuprinzător. Ca şi cum aparatul de filmat ar fi surprins acea porţiune din viaţa personajelor, o viaţă fără un început şi fără un sfîrşit pe care noi, privitorii-martori, să le ştim. Ultimele filme de şcoală ale Ivanei Mladenovici (Pizza Love şi Afterparty) le-am văzut anii trecuţi la TIFF. În tot acest timp, calitatea proiectelor sale a crescut constant.
 
După-amiază în Drumul Taberei are un debut îmbibat în miresme de cartier, uşor prea clişeatice în balcanismul lor. Apoi, odată centrat pe istoria lui Cezar, filmul semnat de Vlad Trandafir devine mai echilibrat. Băiatul ar dori un strop de independenţă financiară, astfel ar mai scăpa şi de gura mamei. Dar un loc de muncă nu se obţine pe ochi frumoşi, trebuie să vină cu o atenţie şi trebuie să şi lase impresia că e serios. Ghinionul şi delăsarea îl bîntuie pe Cezar, iar după-masa respectivă devine o importantă lecţie de viaţă. Un fim care nici nu deranjează, nici nu excelează.
 
Categoria grea e un film care merită reţinut, la fel şi autorul său, Olivia Căciuleanu. După aspectul peliculei seamănă cu un vintage realizat de Jarmush, după ceea ce se petrece pe ecran, seamnănă cu un Allen în formă. Totuşi, e o istorie neaoşă, cu frustrări acumulate în timp, cărora doi soţi nu le pot face faţă uşor. Însă, totodată, nici nu se pot lipsi de ele. Ca şi cum certurile şi reproşurile (întemeiate!) sînt carburantul lor cotidian. Şi fără să aibă motoarele supraturate, trupurile celor doi ar colapsa.
 
Împuşcînd căcatul e filmul de debut al lui Radu Ţigănaş. E realizat cu foştii colegi de liceu şi e un fel de scenetă de sitcom în care doi tipi se întîlnesc la un suc la non-stop şi pălăvrăgesc verzi şi uscate. Replicile nu sînt rostite întotdeauna natural, încît să dea credibilitate personajelor, încît să nu pară o farsă, un act jucat, însă trebuie ţinut cont de datele acestui proiect. Apare şi un al treilea băiat, un fel de păcălici provincial venit să îşi caute iubita, o fată care nu i-a mai dat niciun semn de şase luni. Prilej de bîză, de ironii, fără a fi călcate în picioare limitele decenţei. Aşa e şi filmul, un proiect decent.
 
Adulter a fost proiectul cel mai lung din competiţie, douăzeci şi nouă de minute. Precum în cazul Morţii domnului Lăzărescu sau în cazul lui Un condamné à mort s'est eschappé, şi în proiectul de faţă titlul enunţă deja punctul culminant şi deznodămîntul peliculei. Spre deosebire de lungmetrajele amintite, aici scenariile adulterului sînt intuibile, ceea ce diminuează plăcerea de a urmări filmul pornind de la întrebarea: cum ajungem la ceea ce ştim că se va întîmpla? Autorul, Peter Kerek, încearcă să pună spectatorul pe piste greşite, jucîndu-se cu anticipările şi aşteptările sale. O vedem pe femeie - medic pediatru, căsătorită, un băiat - singură în casă, aşteptîndu-i pe soţ şi pe copil. Faptul că nu sînt acasă în ajunul Crăciunului nu e semn bun. Poate el o înşală. Femeia curăţă vana obsesiv, ca şi cum ar încerca să şteargă urmele unui delict. Spectatorul poate crede că acolo s-a petrecut adulterul. Apoi e o discuţie la telefon cu o prietenă, o femeie îngrijorată că soţul ei s-ar putea să o înşele. Acesta să fie adulterul? Nu cred că spectatorii vor fi atraşi în aceste jocuri de moment. Pistele sînt destul de slabe pentru a fi împărtăşite de spectator. Iar interesul faţă de proiect se diminuează odată ce jocul nu e suficient de solicitant. Cînd vine răspunsul precis, chiar dacă acesta e interesant, răbdarea spectatorilor ar putea fi consumată.
 
Apele Tac e un film realizat de Anca Miruna Lăzărescu după manual. Un manual hollywoodian după care autorul desenează precis traiectoria poveştii, aşază suspansul la locul său şi dă o rezoluţie clară cazului, una percutantă, chiar dacă previzibilă. Despre încercarea unor tineri să fugă clandestin în Serbia pe vremea lui Ceauşescu. Vor să treacă Dunărea înot. Apele Tac e un thriller social, în care partea de thriller dictează reţeta. E un film bine realizat, atent, care oriunde va fi proiectat va cuceri publicul. Nici în acest caz nu putem vorbi de un film îndrăzneţ, de un proiect cinematografic temerar. Însă, uneori, un scenariu bine scris şi o redare corectă sînt suficiente pentru a avea un film bun. Unul mai degrabă de gen, cu poveste, numai bun pentru a face o vizionare plăcută.
 
Premiile acestei secţiuni:
Menţiune specială - Apele Tac.
Premiul pentru imagine - Skin.
Cel mai bun film românesc - Fotografia.