Estetică şi politic (o digresiune de ne-răspuns)

"Nimeni nu are dreptul să spună: «Revoltaţi-vă pentru mine, căci este vorba despre eliberarea finală a tuturor oamenilor». Dar nu sînt de acord nici cu cel care ar spune: «Inutil să vă răzvrătiţi, întotdeauna va fi la fel». Nu-i poţi face legea celui care îşi riscă viaţa în faţa unei puteri. Au sau nu oamenii dreptate să se revolte? Să lăsăm chestiunea deschisă. Oamenii se răzvrătesc, e un fapt; şi tocmai prin acest gest subiectivitatea (nu aceea a marilor oameni, ci a oricui) pătrunde în istorie şi îi dă suflu. Un delincvent îşi pune viaţa în cumpănă împotriva unor pedepse abuzive; un nebun nu mai rezistă să tot fie închis şi decăzut din drepturi; un popor refuză regimul care-l oprimă. Asta nu-l face nevinovat pe primul, nu-l vindecă pe al doilea şi nici nu-i asigură celui de-al treilea un viitor luminos. Nimeni, de altfel, nu este obligat să le fie solidar. Nimeni nu este obligat să considere că aceste glasuri confuze cîntă mai bine ca altele şi enunţă adevărul ultim. Este de-ajuns ca ele să existe şi să aibă împotriva lor tot ce se încăpăţînează să le reducă la tăcere pentru ca să aibă vreun sens să le-asculţi şi să încerci să-nţelegi ce vor să spună. Chestiune de morală? Poate. Chestiune de realitate, însă, în mod sigur. Deziluziile toate ale istoriei nu cîntăresc nimic: tocmai pentru că există astfel de glasuri, timpul oamenilor nu are forma evoluţiei, ci pe acela al «istoriei»" (Michel Foucault, "Inutil să ne răzvrătim?", Le Monde, 1979; sublinierile mele).

Nici Paul Goma nu era, vai, talentat (şi aşa a rămas) pe vremea cînd chema, prin propriul exemplu, la disidenţă (măcar) şi, recunosc, şi Soljeniţîn e cam greoi şi stufos (şi s-a şi dovedit, pînă la urmă, naţionalist "alb").

Pelicula lui Michael Moore NU este o operă de artă, ci un gest politic din afara politicii formale, o intervenţie civilă în politicul conceput ca sferă publică ce nu trebuie lăsată să fie confiscată, monopolizată de politică, o intervenţie ţinînd de urgenţa actualităţii, dar care s-a întîmplat să fie pe gustul (impur) al unor anumite "nişe" de public. Deci nu trebuie judecat (primordial şi exclusivist) estetic. Putem, desigur, să visăm (dar este numai un vis, din altă "nişă"): ce păcat că nu este (mai) bun, mai bine realizat artistic - ar fi avut poate (visăm noi, esteţii) un efect (şi) mai puternic asupra oamenilor, ar fi împiedicat, poate, realegerea lui Bush sau, măcar, ar fi determinat o temperare şi o "estetizare" a gesturilor acestuia. Să nu uităm însă, pe de altă parte, că nazismul a fost un înalt estetism de stat.

S-ar mai putea spune, însă, şi aşa: un individ de măsura lui Bush, care poate îl înţelege lăuntric mai bine, a sărit mondial la gîtul acestuia - în acelaşi stil public. Merita Bush, acum, o operă de artă? Ştim bine că din orice se poate face capodoperă, nu materialul contează. Dar pamfletul cinematografic al lui Michael Moore este doar o reacţie şi este la fel de departe de artă ca şi politica realesului lider american, pe care nu ne trece prin minte să-l judecăm "estetic": nerealizare contra nerealizare, kitsch contra kitsch, americane (deci mondiale) amîndouă. Cinematografic, după părerea mea, juniorului Bush i se potrivesc mai degrabă desenele animate, care de altfel nici n-au întîrziat să apară şi să prolifereze. Sînt sigur însă că şi în cazul său esteticul se va revanşa, ficţional sau documentar, sublimînd estetic texana figură.

Deci nu despre filmul în sine (pe care eu, unul, nu l-am văzut şi poate nici nu mă voi duce să-l văd) este vorba, ci despre delicata încercare dîmboviţeană de a bara accesul publicului înapoiat, fireşte, estetic, hrănit aproape exclusiv din cultura media de matrice americană, la el, împiedicîndu-l să-şi facă, democratic, cu propria-i minte, o părere.

La asta am reacţionat, nu la filmul în sine. Iar "promptitudinea" de care se miră, în răspunsul său, Dilema veche este a cuiva care nu mai ţine, juvenil, să se exprime, are / nu are ceva de spus, zilnic sau săptămînal, despre lume şi viaţă, măsurîndu-şi şi preţuindu-şi atît entuziasmele cît şi indignările, dar dîndu-le de fiecare dată, fie şi doar o dată pe an, repede curs. Evenimentele sînt mult mai rare decît ne lasă impresia presa. Etica "poststructuralistă" (există aşa ceva, nu numai ideologeme discutabile!) îmi şopteşte, însă, să mă pronunţ, ca intelectual ("terapeut al comunicării", "administrator de reţea", indiferent cine cu cine şi ce comunică), ori de cîte ori apar semne ale unor posibile dezechilibre, concentrări, asimetrii în relaţiile (sociale) de putere indiferent, repet, care vor fi fiind "relatele" acestora, cu care nimic nu mă obligă să fiu partizan. În cazul de faţă, era vorba despre posibilitatea de transpunere netruchiată a unui conflict (de idei) mondial pe scena româneascâ.

Încolo, toate bune, şi succes la Operă.