Îmi permit să mă auto-citez: "Absurd, terifiant, articulat - (nu doar) un mare film de cinema. O lecţie de regie cu sânge rece." Sigur că-i niţel straniu să începi cu sentinţa. Sigur că-i ingrat să încerci o cronică - atunci când încă nu l-a văzut toată lumea. Sigur, a existat Cannes-ul (am o listă întreagă de răfuieli cu veneticii care n-au înţeles cine-i cine şi s-au plâns de lungime, hodoronc-tronc) şi a existat şi o proiecţie de presă la Bucureşti (drept ecouri - suspine, strâmbături, oftaturi, dizertaţii interminabile despre mai nimic şi consemnări a propos de ţigări, din nou, hodoronc-tronc), dar verdictul se dă acum, la TIFF. De fapt l-aţi citit deja - poate ar fi mai utile niscai răspunsuri.
Nu, nu putea juca altcineva personajul principal - în conflictul paradoxal al celor două personalităţi care-l compun şade bună parte din miza întregii întreprinderi. Nu, durata de trei ore (fără un minut) nu-i exagerată - nu există timpi morţi, în accepţiunea clasică a termenului, sau dacă există există cu scop, cu înţeles şi cu efect. Nu, filmul nu înseamnă "încă un portret al unui psihopat cu o puşcă" - sigur că-i important de ce ajunge să aibă o puşcă şi ce va face cu ea, dar esenţial e cum. Şi când. Şi de-asta filmul începe când începe (angoasa transmisă de personajul care bântuie în semi-întuneric sau pândeşte în zori e aproape palpabilă) şi se termină când se termină (comparaţia cu Poliţist, adjectiv, o să râdeţi, e hazlie dar e inutilă).
Au existat ceva voci care au adus vorba de Taxi Driver. Hm. Facil, da, dar nu neapărat hazardat. Faţă de filmul lui Scorsese am avut, în timp, sentimente variate - admiraţie, invidie, respect, adoraţie. Niciodată teamă. Acum mi-a fost teamă. Nu de faptul că cineva, undeva, cândva o să apese pe trăgaci. Ci de faptul că acel trăgaci există. Şi nu numai pe ecran - aruncaţi o privire înăuntru.
Aurora. Un film de Cristi Puiu.