O extravaganţă - Black Swan

Black Swan este o nouă extravaganţă semnată de ultra-talentatul Darren Aronofsky, care şi-a format mâna în domeniul delirului vizual cu Pi, Requiem for a Dream şi, mai ales, The Fountain. Dar Aronofsky, spre deosebire de alţi regizori care au mai păşit pe acest teritoriu (precum Brian De Palma), se pricepe la extravaganţe: el nu le face doar ca să rupă gura târgului sau pentru puţină prostituţie tehnologică, ci acesta este stilul său de exprimare, unul fastuos-coregrafiat, intens-postmodernist. Are destul de multe în comun cu David Lynch, şi el neîntrecut în coşmaruri vizuale şi fantezii ezoterice, dar suficient de versatil ca să se întoarcă la stilul "treizecist umanist" cu The Straight Story (în cazul lui Aronofsky - The Wrestler). La rândul său, Lynch poartă în spate elemente din expresionismul german, filmul noir (mai ales cel hollywood-ian), Hitchcock, Fuller şi Polanski. Pe lângă efortul de a jongla cu toate astea, Aronofsky mai ştie să stăpânească foarte bine kitsch-ul.

Ultimul său film spune povestea căderii în nebunie a unei balerine, Nina (Natalie Portman), care primeşte rolul principal într-o ecranizare modernă a "Lacului lebedelor" însă se vede incapabilă să o joace pe Lebăda Neagră. Portman şi Aronofsky reuşesc să transforme lumea ei, clădită pe afecţiune sufocantă (dependenţa de mamă şi dragostea ei intrusivă) şi sexualitate reprimată, în ceva autentic şi emoţionant, iar de aici să dezvolte coşmarul abandonului ei. Aceasta este şi partea la care Aronofsky se expune acuzaţiilor că face un kitsch grosolan şi non-sensic, cam aceleaşi acuzaţii ca atunci când a venit cu The Fountain. Într-adevăr, delirul Ninei este împins la extrem şi apoi mai departe: vede un alter ego al ei, sexuală şi misterioasă, imagini sinistre în oglindă, halucinaţii, crimă, auto-mutilare, desene care prind viaţă ş.a.m.d. Într-adevăr, e kitsch, dar puţini regizori cred că l-au mai folosit atât de sugestiv şi eficient. Vedeniile Ninei aduc aminte destul de frapant de cele ale lui Betty / Diane din Mulholland Drive, dar şi de delirul grotesc din Le locataire, cu deosebirea că Aronofsky le conferă o anvergură şi un panaş vizual şi mai mari. Ceea ce încearcă el este să alcătuiască o simfonie. Aş vrea să pot spune că ceea ce face el în final nu este "prea mult", dar probabil că este. Numai că cei ce vor rămâne blocaţi în îngroşările sale expresionist-morbide vor lua plasă, la fel ca şi cei care vor recunoaştere în el o capodoperă a audio-vizualului. Aronofsky a vrut să facă un film visceral, însă nelipsit de poezie şi cam asta i-a ieşit, iar talentul său pentru mici detalii coşmăreşti, care flirtează neîntrerupt cu neverosimilul (precum nişte degete unite la un picior, o unghie sângerândă, nişte ţepi care ies de sub piele şi multe, multe altele) este uriaş, la fel ca umorul său (auto)referenţial.

Altfel, Black Swan poate fi interpretat şi ca o alegorie despre chinul psihologic al naşterii artei. Modalitatea de filmare pentru care optează Aronofsky, camera hand-held, conferă dansului (în special al lui Portman) o fizicalitate graţioasă. Acelaşi lucru a făcut şi în The Wrestler, când a căutat sinceritatea şi pasiunea din spatele acelui sport; acolo, mişcările camerei erau dirijate de corpul lui Mickey Rourke (masiv, cu pielea umflată de steroizi şi faţa tumefiată de lovituri), pe când aici mişcările sunt impuse de graţia fragilă a lui Portman. Imaginea (semnată de un alt mare talent - Matthew Libatique) iscodeşte toate părţile corpului care sunt antrenate în dans: faţa ei consumată de emoţie, mişcările din picioare, valurile din mâini etc. Nu întoarce privirea nici de la suferinţa pe care o impun toate acestea, de la unghiile rupte la bătăturile pansate. Într-adevăr, Natalie Portman face un minunat rol de sinteză aici, între inocenţă şi perfidie, între pasiune şi spaimă, între sexualitate şi frigiditate. La finalul filmului, probabil că nu o să ştim de unde anume a ieşit la suprafaţă Lebăda Neagră, dar nici nu cred că trebuie: drumul ei chinuit de până acolo e suficient de expresiv ca să întreţină acest mister. Şi Barbara Hershey e folosită strălucit în rolul mamei, sinistră şi afectuoasă în acelaşi timp. Acesta este un alt har al lui Aronofsky, orientarea către fizicul actorilor săi: versatilitatea lui Portman, amestecul ei de inocenţă şi senzualitate care îi modelează prezenţa fizică, frumuseţea glacială a lui Hershey, degajarea corpului mlădios al Milei Kunis, inteligenţa corozivă pe care o emană fizicul robust-neşlefuit al lui Vincent Cassel, aerul misterios-agresiv al trupului Winonei Ryder.

Black Swan probabil că nu este capodopera pe care mulţi o aclamă, dar cu siguranţă merită văzut. Critici care i-au fost aduse lui Aronofsky, precum că a făcut un film "cu fascinaţia romanticilor pentru moarte, însă fără elocvenţa lor spirituală ce transformă morbiditatea în artă" (de la New Yorker) nu sunt deplasate. Dar lipsa acelei spiritualitaţi nu mi se pare nici vreun mare handicap în cazul de faţă. Ca să dirijezi atâtea curente, să sintetizezi atâtea talente actoriceşti (diferite unele de altele) şi să stăpâneşti un asemenea kitsch furtunos îţi trebuie o enormă fantezie vizuală şi dragoste pentru artă.
 
*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected]:)