O piruetă în loop - Black Swan

Cel mai recent film al lui Darren Aronofsky nu se încadrează în nicio categorie. Nici măcar blockbuster n-a reuşit să fie. Poate fi un thriller american cu mai multe pretenţii de arthouse decât media. Mulţi au fost dezamăgiţi, alţii chiar scârbiţi, alţii epuizaţi de clişeele zaharisite pe care Aronofsky le atribuie primului său personaj principal feminin. Am auzit şi laude, dar cei care-l lăudau păreau nişte tocilari ai cinemaului cu cheap thrills. Una peste alta, Black Swan pare să fie exact ceea ce e. Nimic mai mult, nimic mai puţin. Mă îndoiesc că Aronofsky şi-a dorit să creeze mai mult decât o viziune personală asupra chinurilor artistului. Şi a ales baletul probabil chiar datorită dozei de sinistru din Lacul lebedelor. În plus, lumea baletului e populată de fete drăguţe şi slăbuţe, victime fragile care pot deveni rapid personaje negative - deci un teren propice de joacă pentru abilităţile de magician ale lui Aronofsky. În rest, lucrurile sunt clare şi general valabile: orice creator trebuie să fie una cu creaţia sa, pentru ca munca depusă să însemne ceva.
 
Natalie Portman era printre cele mai hot-atipice femei din cinema până la Black Swan. De la Leon şi până la Star Wars (1999, 2002, 2005, r. George Lucas), culminând cu Closer (2004, r. Mike Nichols), sex-appeal-ul ei de femeiuşcă extrem de dezirabilă e de necontestat, iar Hotel Chevalier (2007, r. Wes Anderson) e un fel de artă poetică. Dar în Black Swan, sexul e tărâmul îndepărtat şi căldura umană e ceva neaşteptat de greu de atins. De data aceasta, Natalie Portman este o lebădă şi ăsta cred că e, de fapt, singurul lucru care m-a făcut să-mi placă filmul. A fost ca şi cum aş fi revăzut o cunoştinţă într-o formă complet nouă, extraterestră, sinistră, dar care mi-a stârnit mila. Sentimentul ăsta lugubru m-a însoţit pe tot parcursul filmului şi a culminat cu un ţipăt scurt, când picioarele îi trosneau şi se-ncolăceau în poziţii imposibile.
 
Sigur, filmul lui Aronofsky nu e decât o dramă psiho-sexuală (termen găsit în toate review-urile de pe net) fără prea multe de zis în plus faţă de ce ştim cu toţii: că fetiţele prea cuminţi şi prea studioase sigur au o mamă odioasă şi perfecţionistă care le suflă în ceafă şi sigur vor exploda la un moment dat fie într-un mod total pornografic, fie în replici ale mamelor teroriste, fie în frigide inhibate şi răutăcioase. Protagonista Nina are de toate, pentru că lui Aronofsky îi place să se dea în spectacol şi să exagereze. Mai mult ca sigur, menirea lui e să facă SF-uri, până la capăt, nu doar variante suprarealiste ale unor drame banale.
 
O scurtă analiză a filmelor lui Aronofsky ar scoate la iveală afinităţile lui pentru indivizi obsedaţi de glorie, măcinaţi de psihoze şi de paranoia, răsuciţi în himere etc. Dar toate astea par doar pretexte pentru instrumentele pe care le are şi care mie una îmi fac mare plăcere. De la Pi (1998) încoace, cu un mare accent pe Requiem for a Dream (2000),  acest regizor a fost fie supraevaluat, fie subevaluat. Adevărul e cât se poate de la îndemână. Aronofsky ia poveşti şi le transformă în basme. Încercarea asta de căutare a unui sens suprem sau a unor twist-uri nemaivăzute e lipsită de fond pentru un regizor care nu face decât să spună poveşti aproape răsuflate în cuvinte pe care nu le-a mai folosit nimeni.
 
Ninei îi ies penele prin piele şi i se strâmbă picioarele. Cassel îi bagă limba pe gât şi mâna în chiloţi şi o ajută să devină femeie (chipurile). Doar că, surpriză, Nina se transformă într-un hibrid extraterestru. Şi asta este o variantă cât se poate de realistă: nu orice fată traumatizată îşi cunoaşte şi acceptă sexualitatea după două atingeri şi o seară cu droguri.
 
Black Swan e o piruetă în loop. Camera (ţinută în mână!) dansează odată cu dansatorii. Rezultatul e un ciné-vérité combinat cu suprarealism, un compromis între dramatismul destul de emoţionant din The Wrestler (2008) şi schizofrenia totală din Pi. Clint Mansell se ocupă la fel de bine de accente, dar, de data asta, ţine pasul cu dansul, fără binecunoscutele (şi apreciatele) exagerări tragice. Aronofsky vorbeşte despre o femeie aşa cum ar face-o un bărbat artist; un pic fals, un pic extern, uşor lasciv, uşor patetic, dar, una peste alta, filmul reuşeşte să stârnească aceleaşi emoţii pe care le iscă, în viziunea mea, o lebădă - graţie şi tristeţe.