Cred că Joan Rivers a spus-o, imediat după Oscaruri: la o ceremonie aşa de ţopească, numai un film ţopesc ca Black Swan ar fi meritat să câştige. Pelicula lui Aronofsky, cineast cu o aplecare spre senzaţionalism şi sentimentalism, îşi poartă ridicolul şi exagerarea ca pe un blazon high art.
După ce-am fost supusă unei adevărate terapii a barosului, am ieşit din cinema într-o stare vecină cu greaţa, din cauza asaltului neîntrerupt cu imagini ţipătoare şi a bombardamentului continuu cu muzici ceaikovskiene. Subtilitatea n-a fost niciodată punctul forte al lui Aronofsky, dar acum are intenţii de-a dreptul funambuleşti: vrea să facă un Grand Guignol, un statement seismic despre perfecţiune şi artă, îmbrăcat într-o pelerină camp (gen ale cărui avataruri flamboaiante sunt cineaşti ca Fassbinder, Waters sau Almodóvar), dar e prea calculat, se ia mult prea în serios şi n-are pic de ironie.
Camp este, de pildă Showgirls, cu care "Black Swan" a fost des comparat, un film care ştie foarte bine că e prost şi se amuză pe tema asta, ceea ce-l transformă într-o plăcere vinovată... Şi acela vorbeşte despre ambiţie profesională nebună şi concurenţa dintre dansatoare, dar e amplasat în lumea infinit mai puţin elitistă a stripteuzelor. Însă, spre deosebire de Black Swan, nu pretinde niciodată că e altceva decât exploitation (intriga e un simulacru ce facilitează scenele lesbiene între actriţele super-hot) şi nu-şi pierde timpul cu psihologizări infantile şi cu explicaţii redundante (discursurile motivaţionale ale lui Vincent Cassel din Black Swan provoacă râsul involuntar).
O idee, şi nu un personaj
Nina, o balerină frigidă, se pregăteşte pentru un dublu rol în Lacul lebedelor şi trebuie să-şi scoată la lumină partea întunecată (aşa cum o îndeamnă din nou şi din nou coregraful francez). De îndată ce descoperă masturbarea, ştim că lucuri rele se vor întâmpla: droguri, halucinaţii schizoide, pofte lesbiene, leziuni-stigmate. În plus, e victimizată de un doppelgänger rival, de un mentor pervers şi de o mamă obsesivă şi dominatoare.
Nu, nu e o comedie. Black Swan se vrea o fabulă / alegorie sumbră despre o balerină distrusă de un rol prea consumant în vena clasicului The Red Shoes. Dincolo de un evident fler vizual, avem opoziţii ieftine: Nina e reprimată sexual, are o cameră Barbie-roz şi suferă de anorexie, în timp ce rivala ei refuză chiloţii, are un tatuaj cu aripi negre pe umeri şi un apetit insaţiabil pentru burgerii în sânge. Psihoza feminină fost transpusă cu mai mult stil de Brian de Palma, metamorfoza corporală a fost descrisă infinit mai frisonant de Cronenberg, iar pe ideea dedublării până la pulverizare a personalităţii există deja Fight Club.
Portman face tot ce poate în rolul de Miss Perfect / Psyho Babe, dar, pe măsură ce povestea continuă, imaginile de o forţă viscerală ale dezintegrării trupeşti nu găsesc forţa dramatică menită să împingă lucrurile dincolo de valoarea de şoc. Nina este o colecţie de ticuri nevrotice, o idee şi nu un personaj. Ca şi filmul, e inertă emoţional.