Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Aurora

Trăim în capul nostru şi asta ne ocupă tot timpul - Aurora


Hotnews.ro, martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă regizorul ar fi păstrat la montaj replica: "Nu-i de-ajuns să vorbim cu subiect şi predicat; trăim în capul nostru", ar fi mutat concluzia în debutul filmului, iar restul de 2h59:50 ar fi fost o lungă demonstraţie a imposibilităţii comunicării dintre oameni. Replica n-ar fi schimbat, însă, prea multe. Cu sau fără ea, Aurora e mănuşa pe care Cristi Puiu o aruncă nu atât spectatorului, cât sie însuşi.
 
Nu mai e o noutate că, dacă n-ar fi existat Cristi Puiu, poate n-ar fi existat nici (pardon de expresie) Noul Val sau nu în forma aceasta şi nu acum. Marfa şi banii (2001) şi, mai ales, Moartea domnului Lăzărescu (2005) au influenţat majoritatea colegilor de generaţie (şi nu doar pe ei) şi aproape toate filmele realizate din 2005 încoace (scurte sau lungi, bune sau rele) poartă marca Puiu.
 
Era firesc, deci, ca şeful de generaţie să (îşi) ridice cu al treilea film şi mai sus ştacheta. Aurora nu mi se pare, însă, mai bun decât Moartea domnului Lăzărescu, deşi e mult mai provocator. E un mers pe sârmă fără plasă de protecţie şi o afirmare egotică a supremaţiei artistului / creatorului de cinema, în contradicţie cu ideea cunoaşterii prin intermediul cinematografului, a lepădării de piei ca o ceapă sau a sondării realităţii prin artă.
 
Filmul are în centru un bărbat din zilele noastre, Viorel, un inginer care a divorţat de curând şi care are două fetiţe. Un om obişnuit, confruntat - după cum putem bănui din atitudinea sa - cu o depresie profundă. Regizorul îl urmăreşte în acţiuni normale, banale chiar, prezentate intenţionat în cadre lungi, aparent fără sens, precum şi în momente care acumulează o tensiune latentă.
 
Unul dintre acestea ar fi atunci când eroul achiziţionează o puşcă sau când face exerciţii cu ea prin casă, îndreptând ţeava spre sine. Nu mai e o noutate pentru nimeni (regizorul a vorbit despre asta şi în interviuri) că Viorel va ajunge să comită un număr de crime. Putem bănui uşor că intenţia regizorului a fost să traverseze faptul divers pentru a ajunge la momentul fatal şi că, recreând toate gesturile mărunte pe care Viorel le face, el (regizorul) a încercat să înţeleaga ce se ascunde în spatele actului de a ucide.
 
Nu atât ce îl motivează (motivele sunt divorţul sau depresia ş.a.m.d), cât tabloul complex făcut din idei logice şi acte iraţionale care împing pe cineva (un om obişnuit al zilelor noastre, de care ne lovim pe stradă) nu să ucidă dintr-o ieşire nervoasă, ci să plănuiască o crimă. Lucru care nu face din el un nebun.
 
Sau nu? După proiecţia pe care filmul a avut-o în cadrul festivalului de film românesc organizat recent de ICR Londra la Belfast, un psihiatru l-a întrebat pe Cristi Puiu dacă eroul are sau nu probleme psihice. Regizorul nu a dat un răspuns tranşant. În caietul de presă al filmului (oferit jurnaliştilor la Cannes), el spune însă că în perioada documentării (care a durat doi ani), a fost surprins să constate că cei cu care vorbea, condamnaţi pentru crimă, păreau oameni obişnuiţi.
 
Probabil acest lucru l-a făcut să se decidă să îl interpreteze chiar el pe Viorel: dorinţa de a "încerca pe propria piele", de om obişnuit, această idee acidă de a fi un mic Dumnezeu care dă şi ia viaţă. Numai că regizorul nu e un om obişnuit, el e creatorul poveştii, ceea ce poate fi sinucigaş pentru el (mai ales dacă e şi o natură senzitivă). Asta a dus, poate, şi la construirea unui întreg eşafodaj argumentativ de genul "trăim fiecare în capul nostru; cum să intru eu ca regizor în mintea eroului şi să-l manipulez dacă nu sunt chiar eu eroul ş.a.m.d", care nu rezistă până la capăt.
 
Regizorul nu se poate pune în mintea eroului decât până în momentul crimelor. Tot ce poate face e să încerce să simtă ca el, să-i presimtă gesturile, să creadă că înţelege ceea ce de fapt, tot el o spune, e de neînţeles. Da, filmul poate să aibă ca temă incomunicabilitatea noastră structurală, imposibilitatea de a ne deschide către ceilalţi şi de a ne cunoaşte unii pe alţii cu totul (adevăr dificil pentru un artist), dar asta poate suna şi ca scuză pentru un film care n-a ieşit conform aşteptărilor.
 
Da, e lung şi greu de urmărit. Dar nu pentru că "nu se întâmplă nimic" (deşi există multă materie în plus), ci pentru că acumulează o substanţă grea şi neplăcută. Nu-ţi face bine să vezi Aurora şi senzaţia pe care o ai nu e aceea de a fi intrat - ca John Cusack în mintea lui John Malkovich din Being John Malkovich - , ci în mintea regizorului, a creatorului de lumi Cristi Puiu care se crede Viorel, personajul filmului său.
 
Prin urmare, ceea ce spectatorul poate să resimtă e o senzaţie de jenă că vizitează mintea autorului - cu trimiterea voită şi glumeţ-serioasă la Poliţist, adjectiv, dar şi cu côté-ul histrionic, narcisic ce frizează exhibiţionismul (vezi scena în care Viorel face duş.).
 
Aurora e, in extremis, un soi de Inception sau un fel de Avatar - cu precizarea că a fost pentru Cristi Puiu un "program de antrenament" de un nivel mult mai ridicat ca precedentele două filme ale sale. Un program riscant prin natura sa schizoidă. Nu e un film despre cum se ajunge la crimă sau despre cum poate cinematograful să recreeze această realitate, cât e un film despre autorul său.
 
Din acest punct de vedere, regizorul are dreptate când spune citându-l pe Flaubert: "Eu sunt madame Bovary". Am auzit, însă, că această replică nu i-ar aparţine lui Flaubert. Asta ar pune o nouă ramă peste demersul lui Cristi Puiu.




 Toate articolele despre Aurora


2 comentarii

  • regizorul l-a interpretat pe Viorel
    saureign1, 12.12.2011, 16:58

    pentru ca numai el insusi avea imaginea a ceea ce dorea de la personajul sau. Mai ramanea problema daca interpretarea lui Puiu trece sticla.
    Este un curaj nebun ceea ce a facut dl. Puiu aici: s-a expus pe sine ca autor (atat la figurat, cat si la propriu), a dus aproape de extrem discursul cinematografic, totul pentru ca iluzia realitatii filmice sa se estompeze, si sa se transforme in realitatea insasi. Taieturile de montaj sunt aplicate chirurgical, tocmai pentru ca privitorul sa nu aiba constiinta acestora, sa simta ceea ce vede si aude ca pe un vis cu ochii deschisi.
    "Aurora" este cel mai aproape de absolut discurs romanesc de film, existent pana acum. Capodopera e putin spus. Nimic din ceea ce va face dl. Puiu de acum inainte, nu va mai fi la fel. Ii doresc regizorului sa-si pastreze intacta luciditatea extrema.
    Extraordinar.

    • RE: regizorul l-a interpretat pe Viorel
      Tudor, 13.12.2011, 12:37

      "Aurora" este cel mai aproape de absolut discurs romanesc de film, existent pana acum. Capodopera e putin spus. "
      Mă simt un idiot! Nu am înţeles nimic din toate astea...

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 Lansare-eveniment la TIFF, 2018: Aurora pe Blu-ray, într-o ediţie de colecţie, Comunicat de presă
 Expresivitate minimalistă - Jocul lui Cristi Puiu în Aurora, Flavia Dima
 Un etaj mai jos - sub lumina obscură a Aurorei, Roxana Pavnotescu
 Destruparea cuvântului - Aurora, Marian Rădulescu
 Viorel, ç'est moi - Aurora, Eva Weissman
 Toate articolele despre Aurora


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer