Cristi Puiu: Sunt cât se poate de realist: lucrurile astea nu pot fi schimbate. Însăşi schimbarea e un cuvânt care ne-a fost plimbat pe sub nas de când am înţeles - dacă am înţeles - ce înseamnă democraţia. A venit câte un preşedinte şi ne‑a spus: "Votaţi schimbarea!". Am votat schimbarea cel puţin de două ori şi nu s-a întâmplat nimic. Schimbarea nu există, e o ficţiune. Şi a devenit inamicul meu numărul unu. Vorbesc despre creierul spectatorului, fiindcă, în realitate, fiecare dintre noi trăim în propria ficţiune.
A.M.O.: Aurora este o formă de a transmite asta?
C.P.: În urma unei documentări care a durat doi ani am observat cât de uşor ajungem să construim ficţiuni legate de un eveniment dat. Aşa a apărut întrebarea: "În ce fel s-ar putea spune în cinema că există filtre şi fiecare dintre noi trăim în propriul cap?". Povestea unui om care omoară mi s-a părut subiectul cel mai potrivit pentru a spune: "Iată, trecerea pe care o face un individ oarecare de la statutul de om aşa-zis normal, integrat social, la cel de criminal e un lucru despre care nu ştiu nimic". Nu mă interesa crima în sine, ci faptul că oamenii chiar cred că reuşesc să comunice unii cu alţii... Să înţeleg care sunt mecanismele subtile ale acestei iluzii.
A.M.O.: Şi tu, şi Corneliu Porumboiu, în ultimele filme, aţi fost interesaţi să descoperiţi o nouă estetică. Pentru o ţară ca România, care produce zece filme pe an, văzuţi din exterior păreţi nişte ciudaţi.
C.P.: În ceea ce mă priveşte, sunt, cum mi-a zis cineva, ca o pisică de apartament. Sunt foarte confortabil cu asta, nu-mi place să plec de‑acasă, îmi place să stau la mine-n pat! Asta implică şi un anumit tip de lene...
A.M.O.: O comoditate creativă.
C.P.: Nu ştiu dacă este creativă. Eu mai degrabă reacţionez decât acţionez. Şi pisica aia doarme pe dulap, dar dacă o zgândăreşti te zgârie. Sunt chestii care mă zgândăresc şi, la un moment dat, le răspund. Răspunsul sunt filmele mele. Dar e legat de asumare. Încerc să mă asum pe mine drept ceea ce sunt - cred că sunt! - şi să merg mai departe.
A.M.O.: Ai vorbit deseori despre curajul pe care trebuie să‑l aibă un autor şi despre absenţa lui la majoritatea cineaştilor români. În cazul tău, cum funcţionează acest curaj?
C.P.: Stau în capul meu şi mă uit la lume. Şi spun ce se vede de la mine din cap prin fereastra de la bucătărie. Şi din când în când mă întreb dacă e oare mai mişto să-ţi închei zilele reglându-ţi relaţia cu lumea asa cum o face un contabil atunci când calculează "intrările" şi "ieşirile" dintr-o firmă... Steinhardt avea dreptate când spunea că diavolul este un contabil. Existenţa noastră e o glumă. În primul rând, trăim, şi de-aici toate problemele... Şi, trăind în interiorul comunităţii, apare tentaţia integrării şi reflexul mimetic. Şi poţi aluneca foarte uşor în ficţiunea propusă de celălalt. Ajungi la conformism şi, intrând în rândul lumii, dispari.
A.M.O.: Tu, un rebel, ai avut vreodată tentaţia de a te conforma?
C.P.: Nu tentaţia, dorinţa. Dorinţa de a aparţine unui grup, unei familii - da.
A.M.O.: Aurora a fost prezentat în festivaluri, iar acum intră în cinematografe. Ţi‑e frică de contactul cu publicul "larg"?
C.P.: Există câteva lucruri de care mă tem, dar ele nu sunt legate de cinema.
A.M.O.: Te enervează comentariile spectatorilor, îţi pasă de ele?
C.P.: Mă interesează, niciodată nu m-au enervat. Ţin minte că pe site-ul IMDb cineva scrisese despre Moartea domnului Lăzărescu că e cel mai prost film din lume, "nici măcar să nu cumpăraţi DVD-ul!". "Ba nu, cumpăraţi-l şi daţi-i foc, un DVD mai puţin din acest gunoi e un câştig"! Mi-a plăcut pentru că era onest. E frumos să faci balet, să citeşti nişte cronici care spun că filmul e mişto şi-atunci să-ţi reglezi şi tu percepţia şi, chiar dacă nu‑ţi place, să faci tot posibilul să găseşti măcar două lucruri care să-ţi placă fiindcă aşa e de bonton. Omul care comenta pe IMDb este mai aproape de film, chiar dacă a avut o reacţie brutală.
A.M.O.: N-ai vrea să faci o comedie şi să ştie toată lumea ce film a făcut Cristi Puiu?
C.P.: Nu mă interesează. Mă interesează să pot să fac film.
A.M.O.: Nici din perspectiva orgoliului de a cuceri cât mai mult public?
C.P.: Viaţa e prea scurtă. Fac parte din categoria regizorilor care îşi respectă publicul cu adevărat. Chiar cred că publicul este inteligent, de aceea fac filmele pe care le fac. Regizorii care predică despre sensul existenţei sunt cei care îşi desconsideră spectatorii.
A.M.O.: Aurora e un film cu Cristi Puiu, despre Cristi Puiu?
C.P.: Aurora este un film despre Cristi Puiu în măsura în care Marfa şi banii sau Moartea domnului Lăzărescu sunt despre Cristi Puiu. De ce ar fi aşa doar în cazul Aurorei? Pentru că l-am văzut pe Cristi Puiu pe ecran? Nu e cam puţin? Este ştiut că orice portret este un autoportret.
A.M.O.: Actorul Cristi Puiu e charismatic, pare relaxat în faţa camerei. Totuşi, ţi‑a fost greu să filmezi scena de nuditate - foarte frumoasă -, când Viorel face duş?
C.P.: Toate scenele au fost grele. Aurora e un statement. Trebuia să fiu Viorel, în primul rând, din raţiuni morale. Faptul că a apărut această întrebare: "Cine sunt eu să spun povestea unui criminal?" m-a determinat să-l joc. La o cafea, poţi să spui: "Există un criminal în fiecare dintre noi". Pe bune? Atunci, du-te până la capăt! Nu vorbi despre un criminal oarecare, ci despre criminalul Cristi Puiu şi despre cum îşi imaginează el că este în această ipostază. Legat de asta, momentul de nuditate era important. Ceea ce ştie spectatorul despre actul criminal este ceea ce a văzut pe ecran. Tot ceea ce ştie despre crimă şi criminal este ficţiune. Trebuia să restitui nuditatea pe ecran nu aşa cum o fac Palmolive şi Nivea, nu cum o fac filmele care idealizează corpul omenesc - uite ce frumos e! Frumos în raport cu ce? Trebuia să arăt omul.
A.M.O.: Aţi tras multe duble?
C.P.: Vreo şase. Viorel Sergovici era mai pudic decât mine. Prima dublă a fost cu imaginea la jumătate, mă tot scotea din cadru. Momentul era important pentru că personajul se află în intimitate şi se uită la propriul corp, este întors către propria lui sexualitate. Este o constantă - mă refer la ce se întâmplă în mintea unui bărbat. De când suntem mici şi până creştem, între prieteni, se vorbeşte foarte mult despre asta. Pare că universul se mişcă în jurul pulii. Incredibil şi, totuşi, un fapt... Priveşti un om care omoară şi înţelegi că l-a lăsat nevastă‑sa şi universul lui s-a năruit. Dar ce-a pierdut, pierzând-o pe nevastă? Poate a pierdut un spectator, poate oglinda. De aici imposibilitatea de a se salva. Este închis în propriul cap. Iar singurele semnale care îi vin din exterior îi întăresc convingerea că ceilalţi greşesc.
A.M.O.: În ce fel te-ai schimbat de la Marfa şi banii la Aurora?
C.P.: Cred că m-am schimbat, dar singurul lucru care mă interesează acum e să-mi arunc în aer propriile filme. Următorul film va pune sub semnul întrebării toate celelalte filme pe care le-am făcut.
Îmi plac oamenii, şi mă şi enervează
A.M.O.: Despărţirea de Răzvan Rădulescu a fost dureroasă, mărturiseai. Retrospectiv, a fost şi sănătoasă?
C.P.: Este sănătoasă: dacă s-a produs, înseamnă că aşa trebuia. Şi ar fi trebuit să se întâmple imediat după Marfa şi banii. Numai că eu am un destin de femeie bătută, trebuie să-mi mai dai nişte pumni în gură ca să înţeleg că divorţul este singura soluţie. Când nu doar lucrezi cu celălalt, ci eşti şi prieten, lucrurile se complică, iar căderea este mai dureroasă. Ştii cum e, cei prinşi în relaţie se modelează reciproc. De asta mă şi bucur că am găsit chestia asta la Göteborg. (Prinde între degete o insignă rotundă, de la reverul sacoului, şi citeşte:) "Ginger Rogers did everything Fred Astaire did, only backwards and in high heels". M-a frapat preocuparea celor din jur legată de cine era, de fapt, creierul, adevăratul creator dintre noi doi. Şi m-a întristat lipsa lui de reacţie la minciună şi uşurinţa cu care a acceptat eticheta de "eminenţă cenuşie" a noului val.
A.M.O.: Care e unul dintre lucrurile pe care le iubeşti cel mai mult la oameni?
C.P.: Nu m-am gândit niciodată la asta - îmi plac oamenii, pur şi simplu. Îmi plac şi mă şi enervează. Dar pot să dau exemple precise de lucruri care nu-mi plac. Nu-mi place să mi se închidă telefonul; să se pună punct discuţiei la modul: "Hai să încheiem, că n-are rost!". E un abuz şi o formă de laşitate. Deci îmi place opusul. De fapt, nu "îmi place", ci "am nevoie". Am nevoie să discut, să tai firul în şapte. Asta îmi lipseşte şi ştiam că o să-mi lipsească în momentul în care am decis să o închei cu Răzvan. Vorbeam foarte mult şi foarte mult la telefon. Aveam nişte note de plată enorme, şi eu şi el. Cu Răzvan nu a existat niciodată punct într-o discuţie. De fapt, asta am pierdut. Restul e cancan.
A.M.O.: Filmul La maman et la putain (1973), în regia lui Jean Eustache, a fost una dintre alegerile tale - în ipostaza de cinefil -, pentru o proiecţie în cadrul Festivalului de Film Francez, în 2008. Ai şi prezentat filmul - un film rar, de 3 ore. De ce ţii la el?
C.P.: De 3 ore 35. Tendinţa şi tentaţia celor mai mulţi este de a spune că un film e o poveste. Ceea ce m-a făcut să mă ataşez de La maman et la putain a fost ceea ce însemna cinema în acest film, nu ceea ce însemna poveste. De altfel, povestea este foarte fracturată. Avem un personaj care "duce" povestea, un bărbat centrat pe sine însuşi, aşa cum e şi Viorel în Aurora, aşa cum sunt bărbaţii şi cum sunt eu în viaţa reală. În Marfa şi banii am încercat să respect toate exigenţele dramaturgiei tradiţionale, Moartea domnului Lăzărescu l-am construit după muzica lui Philip Glass, iar Aurora s-a născut din asumarea condiţiei de observator. La maman et la putain dă în vileag demonul ascuns în interiorul mecanismului cinematografic. De asta ţin la el.
A.M.O.: Povesteai în emisiunea Profesioniştii despre un autoportret cu trei mâini pe care ţi-l făcuseşi în tinereţe şi pe care l-ai vândut la o expoziţie, în Elveţia. Cum ar arăta un autoportret al tău acum, azi?
C.P.: Dacă mi-aş face un autoportret - au trecut 12 ani de când nu mai pictez -, aş reprezenta obiecte de-ale mele. Dar cum e un obiect? Trebuie să-l treci prin mintea ta. Şi în ce fel o faci? Să-l pictezi de departe ca şi cum i‑ai scrie o scrisoare, spunându-i cum îl vezi? Tot timpul îmi pun întrebări legate de obiecte. Obiectele sunt nişte invenţii... Tirbuşonul, de exemplu. Antropomorf. Are cap, iar spirala îi iese ca un sex de centaur. (Râde). E oare făcut ca să-ţi uşureze efortul? Un tirbuşon simplu, fără cheie pentru bere, nu mergea? Cel mai detestabil rămâne, însă, briceagul elveţian. Multifuncţional şi mediocru. Multifuncţionalul e o mare păcăleală. Poate cea mai mare păcăleală din lumea obiectelor. E ca omul nou al lui Ceauşescu: multilateral dezvoltat - bun la multe, dar fără a excela în ceva.
La al treilea lung-metraj
Considerat un deschizător de drumuri în cinematografia românească, reprezentant al "noului val", regizorul Cristi Puiu şi-a făcut debutul în lungmetraj cu Marfa şi banii (2001), distins cu numeroase premii internaţionale. În 2004, scurtmetrajul său, Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, a câştigat Ursul de Aur la Festivalul de Film de la Berlin. Un an mai târziu, Moartea domnului Lăzărescu i-a adus Marele Premiu Un certain regard la Festivalul de Film de la Cannes. Pelicula Aurora, caracterizată de criticii internaţionali drept "un film extrem", este cea mai recentă producţie a regizorului şi a avut premiera mondială la Cannes, ediţia din 2010, în secţiunea Un certain regard.
