Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de Film Documentar One World România, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Primul must see din festival - Ziua 2: Festivalul One World România, 2011


martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nostalgia for the light este primul must see al festivalului.
 
"Cei care au memorie pot trăi în fragilul timp prezent. Cei ce nu au memorie nu pot trăi nicăieri" spune Patricio Guzman în documentarul său poetic prezentat în cadrul secţiunii "Cum se rescrie istoria?" a festivalului One World. Pentru a filozofa despre memorie, timp, spaţiu, el a ales un loc încărcat de istorie, dar din care se priveşte cel mai uşor la stele: deşertul Atacama. Un loc unde ploaia obişnuieşte să vină o singură dată la aproximativ 300 de ani, acest ţinut comparat de regizorul narator cu ceea ce omul ar putea găsi cât de curând pe Marte reprezintă visul multor astrologi, dornici de a cerceta Universul. Ajutaţi de telescoape şi de cerul transparent, ei privesc spre cer pentru a găsi răspunsuri.
 
Dar nu doar ei caută. În adâncurile deşertului Atacama se găsesc mărturii despre epoca precolumbiană, despre vremurile explorărilor miniere, dar şi despre crimele regimului dictatorial al lui Pinochet. Iar arheologii nu sunt singurii interesaţi de acestea. La 20 de ani distanţă de la sfârşitul regimului opresiv al liderului chilian, un grup de femei încă continuă să îşi caute dispăruţii în... deşert. Acţiunile lor par nerealiste, dar confesiunile lor produc tăcere.
 
Pedro Guzman e un regizor care ştie să fie ponderat. El nu foloseşte mai multe cuvinte decât sunt necesare şi nici nu insistă să ne arate prea multe imagini cu ororile descoperite în deşert, dar cuvintele rostite pot fi reflectate foarte mult timp, iar imaginile scurte au un efect imediat datorită modului cum sunt introduse. El nici nu pune mai multe întrebări decât este necesar atunci când îi intervievează fie pe astrologi, fie pe femeile ce îşi dedică viaţa unei cauze care le ţine timpul în loc, dar ştie ce întrebări să pună şi ştie când să tacă pentru a obţine mărturisiri nu doar tragice, dar chiar emoţionante. Filmul său nu e doar reuşit şi cu efect politic, ci foarte bun şi cu un mesaj universal.
 
Dar chiar şi politic, după cum invitatul de la dezbaterea de după film a arătat-o, povestea chiar îşi poate găsi cu uşurinţă o paralelă în România, ceea ce îl face chiar mai necesar.
 
A doua proiecţie a filmul va avea loc duminică 20 martie 2011, la orele 20:00, la cinemateca Eforie.
 
Garbage dreamseste cel de-al doilea film bun văzut pe 17 martie 2011. Povestea comunităţii Zabbaleen ce locuieşte la marginea oraşului Cairo şi care timp de un secol şi-a câştigat existenţa prin adunarea şi reciclarea gunoaielor are aspectul ei green. Al Gore a dat ca exemplu situaţia despre care filmul vorbeşte pentru a arăta că modernizarea nu înseamnă întotdeauna progres.
 
Cu toate că municipalitatea oraşului a ales din raţiuni turistice înlocuirea acestei comunităţi cu firme străine de salubrizare, eficienţa celor din urmă cu toată tehnologia de care dispun se dovedeşte mult mai ineficientă. În timp ce comunitatea Zabbaleen reuşeşte să recicleze 80% din gunoiul strâns, firmele ating un procent de doar 20% (Marea Britanie atinge acelaşi procent).
 
Cu toate că nimeni nu ne împiedică să ne imaginăm care e procentul de reciclare în cazul României şi să încercăm să găsim soluţii de creştere a acestui procent, succesul cel mai mare al lui Garbage dreams este că reuşeşte să devină o experienţă personală. În timp ce efectele asupra comunităţii sunt mai degrabă precizate, efectele asupra a trei adolescenţi din această comunitate reuşesc chiar să implice spectatorul. Problemele lor încetează astfel să mai fie cunoscute doar numeric.
 
Agnus Dei, cel de-al treilea film de azi, funcţionează mai degrabă ca instrument jurnalistic şi de atenţionare. Filmul, despre un tânăr abuzat sexual în copilărie de preotul pe care îl consideră mai tată decât pe tatăl său natural, deşi încearcă să crească în altceva eşuează. Legăturile între segmentele sale se simt şi deranjează. La fel şi câteva imagini explicite de care nu era nevoie aici, ci doar în faţa unui judecător. Filmul chiar dacă spune o poveste dureroasă nu ştie să o spună prea bine.



 Toate articolele despre Festivalul de Film Documentar One World România, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer