Aurora e genul de film destinat să producă o falie adâncă între cei care-l consideră o capodoperă sumbră, provocatoare, solicitantă, o redută a cinemaului arthouse, care refuză orice compromis comercial, şi cei care îl percep ca pe un experiment în tortura cinematografică. Mă încadrez în cea de-a doua categorie. L-am găsit insuportabil de lung, urât, nihilist şi, mai grav, plicticos.
Iar banalitatea crimei, tema lui principală, e deja extrem de banală... Ce distanţă de la largheţea umanistă din Moartea domnului Lăzărescu (cel mai important film românesc al tuturor timpurilor), de la povestea universală a muribundului neglijat de un sistem pentru care o viaţă e doar un număr pe o hârtie la lumea nevrotică şi claustrofobă a unei minţi bolnave din Aurora... Primul îţi cere identificare şi empatie, al doilea ţi le refuză şi te împinge la o contemplare aridă.
Virgil e un bărbat ursuz şi antisocial, care se mişcă aparent fără ţintă în spaţii dezolante şi apartamente semi-mobilate. La început, Puiu nu ne spune mai nimic despre el şi trebuie să ghicim, pas cu pas, care e situaţia sa familială (e divorţat) şi ce relaţii are cu cei pe care îi întâlneşte.
Lucrurile devin ceva mai transparente atunci când îşi cumpără o puşcă: bănuim că nu vrea să vâneze porumbeii iritanţi. Însă geografia interioară a protagonistului cu figură poker face (interpretat de însuşi regizorul) e imposibil de întrezărit, iar regizorul pare dezinteresat să ne ofere pătrundere sau tensiune. Aşa că, de la un punct încolo, te uiţi în aceeaşi măsură la ecran şi la ceas (ar fi putut fi mai scurt cu o oră şi n-ar fi fost mai sărac).
La capătul a trei ore de ascetism informaţional, cineastul are nevoie, totuşi, de un dénouement foarte explicativ, cam ca într-o convenţie de roman poliţist à la Agatha Christie.
Timp mort
Marea problemă cu peliculele despre psihopaţi şi cazuri patologice este faptul că, oricât ar încerca autorul, acea parte obscură, de neînţeles, a naturii umane rămâne imposibil de iluminat. Mult mai interesante sunt acelea care ne arată consecinţele ororilor asupra celor din jur. Aurora se animă de fiecare dată când Viorel ia contact cu alţi oameni; atunci, talentul lui Puiu, spiritul său de observaţie şi umorul negru strălucesc din nou.
Dar aceste sclipiri sunt prea puţine. În rest, suntem ţinuţi prizonieri în văgăună cu respingătorul Viorel. Sunt convinsă că fanii filmului ar fi în stare să explice foarte coerent de ce a fost nevoie de secvenţa agonizantă de nud de la duş (de pildă, ca să vedem că Viorel e ipohondru şi obsedat să-şi verifice prostata, de parcă asta m-ar face să-mi pese mai mult), la fel cum sunt sigură că autorul, în perfecţionismul său maniacal, consideră foarte important că eroul mănâncă două merdenele în loc de una (poate că au fost trei, dar ca să verific ar trebui să-l mai văd o dată şi mai bine m-aş lăsa picurată cu un fluviu de ceară topită).
Mie mi s-a părut timp mort. Puiu deconstruieşte regulile thrillerului şi nu pune nimic înapoi: ne lasă într-un neant ca acela din inima neagră a lui Viorel.