Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Aurora

Cronica unei alienări - Aurora


FilmReporter.ro, martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Îmi vine greu să scriu despre Aurora, la un an aproape de când a fost văzut pe (un număr restrâns de) ecrane la Cluj şi la Bucureşti şi după ce cam tot ce a fost de spus despre el, s-a spus deja. Cred că dincolo de toate ideile despre raportul filmului cu realitatea, oportunitatea cinematografului de a reda continuitatea acţiunii în spaţiu şi timp etc, se află un mare personaj (Viorel) şi un mare rol (Cristi Puiu).

În cele din urmă, Aurora este un excelent studiu al unei alienări. Viorel şi-a rupt de destulă vreme legăturile cu lumea exterioară şi mai ales cu ceilalţi oameni, prieteni sau familie, astfel încât orice replică, orice gest din exterior mai întâi trebuie îndelung contemplat, analizat precum ceva de nedesluşit şi apoi interiorizat, aparent ca simplă informaţie, fără nicio încărcătură emoţională. Asta i-a îndepărtat aproape orice şansă de a înţelege ce se petrece în jurul său şi, cel mai alarmant, i-a retezat una din abilităţile esenţiale în a accepta lumea, şi anume aceea de a se amuza. În primul cadru, el poartă o discuţie cu o femeie (despre care suntem tentaţi să credem că este nevasta sau fosta nevastă a sa) despre cum fata ei a observat că bunica din "Scufiţa Roşie" ar trebui să fie goală la final, după ce vânătorul o scoate din burta lupului. Învătătoarea răspunsese că bunica fusese înghiţită îmbrăcată, iar lupul "luase nişte haine din dulap". Ce stârneşte asta în mintea lui Viorel? Simpla încuviinţare a explicaţiei date de învăţătoare (după câteva momente de gândire în linişte): "foarte bine", copiii mici nu ar trebui să se gândească la aşa ceva. Drumul său pe parcursul a 36 de ore (sau cel puţin aşa pare, excluzând prologul - din dimineaţa unei zile de primăvară până la apusul zilei următoare) arată ca unul parcurs aproape doar prin raţiune. Multe episoade pot intra sub incidenţa unei atare raportări: insistenţa sa de a corecta calculele unei vânzătoare, care îi dăduse rest 10 bani în loc de 50 (dacă judecata emoţională l-ar îndemna să treacă asta cu vederea, cea raţională nu îl poate lăsa), apostrofarea unui coleg de la uzină care îi restituise nişte bani cu întârziere şi îi oferise o bancotă ruptă, halucinanta vizită la un magazin de haine, în care se poartă ca un detectiv neînduplecat, speriind vânzătoarele, şi multe altele. Există şi câteva momente în care Viorel reacţionează emoţional. Unul din ele este atunci când îşi exprimă dispreţul faţă de bărbatul cu care convieţuieşte mama sa, dar felul cum o face este unul ce denotă că, de fapt, nu înţelege foarte clar de ce îl displace: "e ceva epidermic", după care adaugă că nu îi plac glumele sale. Un altul (mai important în economia filmului) se petrece când soacra îi reproşează felul cum s-a purtat pe parcursul divorţului (e un reproş inconcret, care ar putea la fel de bine să fie şi despre comportamentul său de soţ). Atunci, are loc hotărârea definitivă de a-şi omorî şi socrii, decizie luată sub impulsul momentului. Poate că alienarea se petrece atunci când cineva nu îşi mai înţelege propriile emoţii, când acestea izbucnesc ca ceva primar, necontrolat, şi poate că atunci are loc izolarea în propria minte.

Dincolo de asta, după cum spuneam, se află şi un mare rol; dacă ar fi să ne luăm după interviuri - un personaj născut din autor. Gesturile sale automate (magnific cadrul în care îşi încarcă puşca şi rămâne pentru câteva secunde imobil privind spre perete), privirea sa fixă, constantele sale cereri de explicaţii, pasul său alergat sacadat - toate dau o enormă concreteţe personajului ce se dezleagă tot mai mult de lumea exterioară. Sună total ridicol cum unii au criticat faptul că acesta nu poate fi portretul unui criminal, că e un portret inconsistent. Greşeală - este un portret al unui criminal făcut fără nicio stângăcie, pentru că înainte de toate este portretul unui om. Cine nu este de acord poate urmări toate gesturile din apartamentul său (incoerente, şi tocmai asta este şi ideea) şi se va convinge că toate vin din concentrarea crâncenă a personajului la proprile sale acţiuni, uitând de tot restul. Una peste alta, personajul mi-a adus un pic aminte de cel din Spider, filmul de David Cronenberg din 2002, cu distincţia că acolo alienarea este una totală, în timp ce aici încă mai există un flux minimal de comunicare cu lumea.

Cât despre realismul filmului (cadrele lungi, tăieturile rare de montaj, ambiguitatea relaţiilor dintre personaje, atracţia faţă de fapte în sine în loc de "evenimente", care funcţionează intrinsec pentru dezvoltarea personajului său), este altă discuţie, care s-a mai purtat deja. Camera de filmat (a lui Viorel Sergovici) rămâne focusată atât pe personaj pe tot drumul său, cât şi pe nuanţele momentelor zilei (după cum s-a scris), dar mai ales pe varietatea decorurilor. Deoarece filmul, născut din seria de "povestiri de la periferia Bucureştiului", îşi surprinde, de fapt, personajul într-o imensă vastitate a locaţiilor: terenuri virane, căi ferate, apartamente şi case (cu interioare în diferite stiluri - unele moderne, precum casa socrilor, altele bătrâneşti, precum apartamentul mamei, altele luxoase precum partea filmată la Intercontinental), parcări, străzi mai mult sau mai puţin animate, ceea ce dă filmului un aer de odisee în miniatură. Acesta este cel mai mare pas pe care l-a făcut până acum Puiu în direcţia marilor sale ambiţii (de a "reconstitui" locul şi timpul real) şi, tocmai de aceea, un film mai mare şi mai interesant, chiar şi decât Moartea domnului Lăzărescu.
 
***Sesizări şi reclamaţii: [email protected]:)



 Toate articolele despre Aurora
Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Andrei Bangu


Alte articole

 Lansare-eveniment la TIFF, 2018: Aurora pe Blu-ray, într-o ediţie de colecţie, Comunicat de presă
 Expresivitate minimalistă - Jocul lui Cristi Puiu în Aurora, Flavia Dima
 Un etaj mai jos - sub lumina obscură a Aurorei, Roxana Pavnotescu
 Destruparea cuvântului - Aurora, Marian Rădulescu
 Viorel, ç'est moi - Aurora, Eva Weissman
 Toate articolele despre Aurora


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer