Derularea lentă a poveştii sfidând logica narativă, zgârcenia cu care ne sunt revelate relaţiile dintre personaje precum şi mobilurile unor acţiuni, felul brut în care sunt decupate cadrele şi stilul sincopat de montaj cu treceri bruşte de la o acţiune la alta, întreţin permanent suspansul filmului. Cristi Puiu este un maestru al construcţiei scenelor, astfel încât în trei ore pline de cadre lungi descoperi mereu un detaliu interesant, un posibil conflict sau o miză în orice relaţie. De la colecţia de maşinuţe a eroului principal Viorel (interpretat chiar de regizor), maşinuţe care stau aliniate aşa cum le-ar înşira copiii autişti, până la siluetele care se zăresc prin uşi abia crăpate, ori hârtia de pe jos care abate atenţia lui Viorel aflat chiar pe punctul de a-şi pune în operă planul criminal, peste tot concentrarea spectatorului este solicitată.
De asemenea, Cristi Puiu excelează în construcţia ambianţei. Fiecare decor de apartament trădează mai multe detalii despre personaje decât o face derularea propriu-zisă a acţiunii. Solemnitatea desuetă a apartamentului mamei, rămas în aceeaşi formă ca pe vremea răposatului tată, precum şi prezenţa unui uzurpator iubit morganatic, însăilează o potenţială dramă hamletiană. Apartamentul confortabil şi cald al iubitei doctoriţe a lui Viorel în care se rătăcesc mereu lucruri şi prezenţa totuşi străină a lui în acest mediu, ilustrează nesatisfăcătoarea relaţie ersatz. Prosperitatea de noi îmbogăţiţi a vilei socrilor din Chitila spune de asemenea o poveste. Revelatoare şi totodată încărcată de simbolism este starea locuinţei lui Viorel, pustiită de proaspătul divorţ şi plecarea mamei şi a fetelor, casa denotă un etern provizorat, semn că nu se întrevede niciun nou început, că energia personajului este consumată de planul său vindicativ. "Un divorţ nu este numai o despărţire a doi oameni", va explica Viorel la final inutil în faţa unor poliţişti incapabili să înţeleagă.
Desigur, filmul lasă în urmă o serie întreaga de întrebări, ceea ce nu îi diminuează din merite ci îi sporeşte farmecul, pentru că ambiguitatea este mereu fertilă în artă.
Bunăoară, te poţi întreba dacă nu cumva febrilitatea criminală şi auto-distructivă a lui Viorel are la bază şi convingerea unui sfârşit iminent. "Dacă v-aş spune că sunt în stadiu terminal m-aţi crede?", o întreabă ironic Viorel pe profesoara fiicei lui. Ceea ce pare doar o remarcă sarcastică a unui personaj care şi-a pierdut busola, poate fi însă susţinut de alte două acţiuni din film. Pastilele pe care Gina i le strecoară lui Viorel şi felul în care pare că se palpează dureros în lunga scenă de duş.
De asemenea, în absenţa unui contact direct cu soţia (Antonia Ionescu), e greu de imaginat cum a decurs viaţa de familie a celor doi. Răceala din relaţia cu copiii însă, temperamentul impulsiv şi răutăcios, cu accente maniacale, al lui Viorel, precum şi felul în care ea pare să-l evite lăsându-şi tatăl să gestioneze ultimele detalii ale transportului mobilei din fostul apartament comun, par să denote o relaţie sfârşită violent. Pe de altă parte, ceva trebuie să fi motivat căsnicia celor doi în condiţiile unei presupuse diferenţe de vârstă semnificative între cei doi. "Amalia este un copil influenţabil", va explica la poliţie Viorel. De asemenea, distribuirea Antoniei Ionescu, care are doar 27 de ani, în acest rol pare să întărească o astfel de ipoteză. Prin urmare, înainte de a se transforma într-un ucigaş cu sânge rece, Viorel a fost şi seducător.
Ca actor, Cristi Puiu are o anumită intensitate a trăirii şi a privirii şi transmite răceala şi calculul unui maniaco-depresiv. Când îşi susţine depoziţia la poliţie, Viorel nu însăilează doar fapte, dă amănunte precise - adresa notariatului ucis este pe strada Făinari "cea dintre Moşilor şi Lizeanu". Amalia l-a cunoscut pe notarul ungur, acum 3 ani şi jumătate, în vară se împlinesc patru ani. Buletinul trebuia schimbat în luna iulie. Toate aceste detalii întăresc impresia maniacală pe care o lasă personajul. De asemenea, tensiunea nervoasă este mereu prezentă la el. Este mereu pus pe harţă, nu zâmbeşte, nu face complimente, nu se lasă atras în conversaţii care nu au ca scop transmiterea unor informaţii concrete, nu pricepe umorul (spre exemplu, nu pricepe remarca spusă la şcoală de fiica Ginei referitoare la bunica Scufiţei Roşii). Personajul este însă lipsit de complexităţi, oarecum schematizat. Poate că la mijloc să fie precaritatea mijloacelor actoriceşti a lui Cristi Puiu, sau pur şi simplu a gândit un astfel de personaj lipsit de umanitate.
Noul cinematograf exaltă virtuţile verosimilului, dar nu exclude simbolistica. Întreaga desfăşurare a acţiunii de până la comiterea crimelor este scăldată de o lumină zgârcită, fie că vorbim de cadrele de interior sau de cele exterioare care sunt mereu sub un cer încărcat de nori plumburii. În schimb, ziua în care îşi execută socrii şi cea a predării, este una senină de primăvară, de parcă sângele l-a purificat şi l-a eliberat. Soarele care-i iluminează faţa la final este de asemenea un semn izbăvitor.
Aurora este un regal cinematografic. Un film inovator în felul său care poate să deschidă drum unei noi forme de explorare a posibilităţilor neo-realismului românesc.