Acum aproape un an - am crezut că au trecut trei luni cînd m-am apucat să-l caut, dar nu, a fost acum un an -, în mai 2010, Alex. Leo Şerban a oferit un interviu Mariei Andrieş "pentru cititorii Gazetei Sporturilor", aşa cum ne place nouă să scriem, să credem şi să ne încăpăţînăm.
Deşi nu era microbist, ne-a oferit cea mai bună definiţie a stilului sportiv, şi nu numai, din România. "Am ajuns la concluzia ca românii sînt geniali luaţi individual, dar împreună sînt o catastrofă, pe bune! Nu ne ies chestiile colective", a sintetizat a.l.ş., făcîndu-l pe Andrei Vochin să exclame, la şedinţa de sumar, după nu ştiu ce meci prost al nu ştiu cărei echipe, "Ce analiză să mai fac?! a zis clar Şerban în interviul Mariei care-i treaba".
Recitiţi aici discursul lui a.l.ş. despre fotbal şi viaţă! Este emerit şi discret, aşa cum a fost şi omul. Ori de cîte urmăream cîte un film, îi căutam cronica, a lui şi a lui Gorzo în primul rînd, cu acel sentiment că "poate a văzut ce am văzut eu", confirmare de la distanţă pe care, cînd jurnalismul era pentru mine o himeră, am visat că voi reuşi cîndva să o transmit fanilor în cazul cronicilor de fotbal. Habar n-am dacă mi-a ieşit în sport, dar lui îi ieşea, aproape de fiecare dată.
I-a plăcut presa, cîtă vreme a crezut că se face cumsecade şi inteligent. A renunţat să se mai considere ziarist cînd a avut impresia că, în lumea netului, e-jurnalismul devine altceva. În care nu se mai regăseşte, după cum nu s-a mai regăsit în România, pe care a părăsit-o pentru Argentina. S-a întors şi, ne anunţă ştirea, a murit în urma unui cancer limfatic, la Bucureşti.
Am deschis la întîmplare o carte a lui, Dietetica lui Robinson. Textul se numeşte Amintirile unui viitor cadavru şi prezintă aranjamentele amuzante şi sobre pentru cînd n-o să mai fie. Vorbeşte serios, chiar dacă e atît de inteligent!
"Cei care rămîn au datoria să ducă cenuşa în Toscana şi s-o împrăştie în peisaj". Asta la punctul 1. La punctul 4, spune că şi-a dori la catafalc micşandre sălbatice, "florile mele preferate". Şi adaugă punctul 5, mizînd, desigur, pe proasta noastră organizare: "Iar dacă nu şi nu, chiar nimeni nu va găsi acele flori blestemate (cresc mai mult în Franţa, în Provence) atunci vreau să fie adusă la înmormîntarea mea cîte o poză - oricît de mică, indiferent de unde luată - cu Marilyn. Hai că asta nu e greu!".
