Ce-ar fi de spus în legătură cu un bărbat de cincizeci şi doi de ani care a murit? Că era sensibil. Şi inteligent. Şi talentat. Că-i plăceau Wagner şi Leonard Cohen. Şi Michael Jackson. Şi Proust, Hesse, Joyce, Nabokov. Şi multe filme. Plus Toscana, pe care o considera avanpremiera paradisului. Poate că acolo e acum. Ne face cu mâna şi ne priveşte ca şi când el ar şti ceva ce noi încă nu ştim. Misterios şi înduioşat, ca Mario Monicelli în Under the Tuscan Sun.
M-a intrigat şi aşa am ajuns să-l cunosc. Era, ca ieri, în plin scandal cu Terorista. M-am băgat ca musca în lapte. M-a taxat. M-a enervat. Nu-mi puteam explica de ce un om ca el poate fi atât de intransigent, aproape rău. Ceva nu se lega. Am vrut să-l cunosc şi am încercat să găsesc nişte puncte comune. Ne-a legat dragostea pentru cinema şi pentru un regizor special: Jacques Tati. Împlinea cincizeci de ani şi m-a invitat la vizionarea privată cu Mon Oncle. Nu puteam refuza: era filmul meu preferat. L-am impersonat pe Tati şi el s-a prefăcut că mă ia în serios. Era un joc de copii pentru oameni mari. Şi puri. Şi duri. Şi cinefili până în măduva oaselor. Ne enerva secolul XXI. Nu credeam în viitorul culturii şi cultura viitorului. Speram să nu prindem vremurile apocaliptice ale culturii populiste. Decât fan Dan Brown, mai bine mort. El s-a ţinut de cuvânt, deşi mai avea atât de multe de dăruit. Eu îl voi urma, cândva, cuminte şi anonim.
Era generos şi preţuia enorm prietenia. Îşi încuraja necondiţionat prietenii şi-i apăra până în pânzele albe. Datorită lui am avut curaj să scriu. Tobă chiflă (a se citi "drum rolls") mi-a scris Leo după primul articol publicat pe LiterNet. Când ştiai cât de uşor îi era lui să scrie, cu câtă graţie mânuia cuvintele, cum să nu te străduieşti să nu-i înşeli aşteptările? Orice film era prilejul unei noi confruntări de opinii, orice eveniment, politic sau monden, se cerea comentat, pentru Leo nimic nu era anodin. I-a păsat şi n-a ieşit din lume resemnat. Poate că ultima lui luptă şi nemulţumire a fost legată de premiile Gopo din 2011. Acolo unde ar fi vrut să triumfe Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu şi Marţi, după Crăciun. Ultimele lui "ciripituri" sunt în esenţă proteste şi dezamăgiri legate de aflarea palmaresului premiilor Gopo. A luptat cu ultimele puteri pentru înnoirea cinemaului românesc şi a murit, poate, cu frustrarea că noul cinema nu e bine primit în chiar ţara care l-a născut. Să sperăm că memoria lui va fi cinstită de cineaştii în care a crezut.
Mi-e greu să accept că Leo nu mai este printre noi. Totul s-a petrecut aşa rapid, planurile noastre de a străbate Toscana la vară s-au risipit într-o singură zi. Cred că ne-a lăsat câteva "nestemate" în cronicile şi cărţile sale şi a dispărut, discret şi totuşi alarmant, aşa cum şi-ar fi dorit, ca şi cum s-ar şterge pe nesimţite zâmbetul pisicii de Cheshire.
5 comentarii
-
- RE: -radu enescu, 10.04.2011, 13:01
Si eu. Reiau "Amintirile unui viitor cadavru", regasesc umorul si verva lui Leo, recitesc "poanta" finala si imi dau din nou lacrimile.
- pentru retragerile "pash-pash"florentina, 11.04.2011, 22:54
Si eu il plang. La propriu...
Emisiunea In memoriam, de pe Tv.Cultural mi-a rascolit intreaga tristete.Ne va lipsi acut.
Resurse
Alte articole de Radu EnescuCronici ale altor filmeArticole similare
Make it there - Bursa Alex. Leo Şerban, ediţia 2012 / Cătălin OlaruCu Leo pe insula lui Alexander Selkirk / Radu CosașuMeseria cea mai frumoasă / Ileana Bîrsanalş forever / Adina DinițoiuAlex. Leo Şerban, de fapt / Alexandru MateiToate articolele despre Portret Alex. Leo ŞerbanScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate