Alex. Leo Şerban, o Ţară a Minunilor

Singurul lucru dur pe care l-a făcut vreodată Leo a fost că ne-a pus în braţe un oximoron cumplit - Leo dispărut, Leo plecat, Leo absent... - şi ne-a lăsat să ne descurcăm cu el cum om putea.
 
De ce este atât de absurdă această plecare a lui? Nu pentru că nu era o fiinţă omenească, tributară, deci, finalului, ci pentru că era tot numai spirit şi vioiciune, zâmbet şi inteligenţă scăpărătoare şi nu ţi-l puteai închipui vreo clipă lâncezind ori negândind. Era o prezenţă şi, cu el alături, totul părea elegant şi explicabil. Avea acel wit atât de rar astăzi, care reuneşte umorul şi sarcasmul, ingenuitatea şi spiritul elevat. Era cel mai valoros critic de film din România, mai mult decât erudit, seducător, sclipitor, fantastic de amuzant, dialogând superb pe marginea oricărui film ar fi văzut, indiferent de ce calibru. Pentru că Leo ştia să ridice la înălţimea spiritului său nu filmul, ci textul, privirea asupra lui, aplicată cu un fler imbatabil, o experienţă fabuloasă şi, mai ales, cu o generozitate ieşită din comun. Alex. Leo Şerban era lipsit de orice ranchiună, de orice zgură ori meschinărie şi avea acea capacitate rară (pe care italienii o numesc meravigliare) de-a se minuna când vedea un film care îi plăcea, izvorâtă din dragostea lui imensă faţă de cinema. Scria cu bucuria pe care i-o percepeam la vizionări, atunci când se amuza sincer de o secvenţă reuşită dintr-un film, chiar dacă uneori ea era singurul lucru bun din toată povestea. Îşi respecta publicul şi ştia să transfere aura unui film mare, special, ieşit din comun, către cititorul la care trebuia să ajungă pentru ca acesta să nu rateze evenimentul. Îmi vine în minte, spre exemplu, râsul lui frumos, tonic, la secvenţa fabuloasă din Valentino: The Last Emperor, în care Lagerfeld îi şoptea complice lui Valentino pe sub evantai: "Dragă, eu şi cu tine suntem singurii creatori, toţi ceilalţi fac numai cârpe", ţin minte entuziasmul lui sincer la Ratatouille, unul dintre rarele filme care au izbutit, printre altele, un portret atât de nostim al criticilor de pretutindeni.

Am simţit mereu apropierea lui deschisă şi absolut onestă faţă de filmul românesc, receptivitatea manifestată în tot ce făcea, de altfel, de la colocviile la care participa (am avut bucuria să asist, în 2001, la cel intitulat Spaţiul în film, apărut, apoi, în Secolul 21 - numărul dedicat Filmului) până la lansările de carte (una dintre cele mai fericite zile ale mele a fost 5 iunie 2004, zi în care, aşezată pe o bancă în părculeţul japonez din Grădina botanică din Cluj, am putut citi, sorbi, cartea scrisă de Alex. Leo Şerban, Mihai Chirilov şi Ştefan Bălan - Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele -, deopotrivă nepreţuită şi pentru autograful lui Leo şi al lui Chiri), întâlnirile întotdeauna frumoase cu Leo, de la TIFF, pe străzile Clujului vibrant pe timpul festivalului, bucuria lui din seara ploioasă şi friguroasă în care am văzut filmul ABBA, la grădina cinema, pe nişte scaune încă umede (deşi fuseseră şterse, fiecare în parte, de patru ori cu şerveţele, cu un devotament propriu doar voluntarilor omniprezenţi la TIFF), cu pături sub noi, apoi dansând în picioare, cu brichetele aprinse ca la concert.

Chiar şi în aceste vremuri agresive, năpădite de vulgaritate, de urâţenie, de ură combinată cu ignoranţă fără leac (vărsată, sub chirceala anonimatului, pe Internet de fitecine), Leo era un spirit fabulos, cu o desăvârşită disponibilitate pentru dialog, spontaneitate şi graţie a replicilor. Tocmai cultura lui imensă, educaţia ireproşabilă şi firea atât de fermecătoare îl făceau să fie total lipsit de orice trivialitate sau gomă, să fie opusul diametral al snobilor, pompoşilor şi încuiaţilor. Cu Leo puteai vorbi despre orice, de la folosirea defectă, cotropitoare, a lui "decât" şi "ca şi" la culori, pisici, trandafiri, poze, copilărie, sunete, curcubee. Cred că, dacă mi-aş fi învins timiditatea, ar fi fost unul dintre puţinii cu care aş fi putut vorbi în voie, poate chiar pe malul unui râu, într-o după-amiază aurie, aliseisme... despre Latitudine, Longitudine, iepuri albi, purcei cu piper, grifoni şi Păsări-Dodo, întrebându-mă serios dacă "Găsesc ce-mi place e totuna cu Îmi place ce găsesc" (dacă găsiţi vreodată textele lui şi poeziile traduse de el pentru numărul din Secolul 20 dedicat lui Lewis Carroll, citiţi-le, sunt o minunăţie). Nu întâmplător proiecţia oferită prietenilor de ziua lui a fost Mon oncle, al lui Tati, un film care avea aceeaşi delicateţe din care era plămădit Leo. Avea vocaţia prieteniei, era o poezie de om, un lord contemporan manevrând zâmbitor Twitter-ul şi Facebook-ul.

În noaptea de 8 spre 9 aprilie 2011 a căpătat, într-un mod atât de crud, tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Însă chiar şi despărţirea de el a fost lipsită de orice accent macabru ori de cea mai mică stridenţă, ba chiar a fost plină de graţie, compusă din câteva lucruri delicate aşa cum el şi-a dorit, datorită câtorva oameni dragi, animaţi de prietenie adevărată şi ajutaţi, fără îndoială, de o adiere îngerească. Acolo, printre florile, fotografiile şi melodiile dragi lui, părea că spiritul lui Leo se află undeva, în preajmă, privindu-ne cu zâmbetul lui inimitabil şi spunându-ne: "Hai, nu vă mai necăjiţi atât, mai bine, uite, să vă povestesc unde am făcut poza asta..." Şi mi-a venit în minte, sau mai curând în suflet că, aşa cum spunea Cocteau despre Cinema: "Filmul e un vis visat de mai mulţi oameni în acelaşi timp", Leo a fost un vis visat de mai mulţi oameni în acelaşi timp, de toţi cei care au avut onoarea să-l cunoască şi să-i fie dragi. A fost odată Alex. Leo Şerban...

P.S. Iată ceva ce ştiu că i-a plăcut:
Lewis Carrol - Alice în Ţara Minunilor
 
În după-amiaza aurie,
Domol plutim pe ape line -
Bat unda vâslele, ţinute
De mâini micuţe - şi, vezi bine,
Nici sârguinţa nu-i prea mare,
Nici iscusinţele depline.
O, cruzi micuţi! În ăst ceas molcom,
În astă tihnă şi visare
Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă,
Să-l îmboldiţi la "un basm mare"!...
Dar cum să-nvingă bietu-i glas,
Unite când îs trei glăscioare?
Năvalnic, Prima dă poruncă:
Să nu mai stau, să-ncep îndată!
Cu glas mai blând, A Doua roagă:
"Năzdrăvănii, ca şi-altă dată!"
A Treia atât de bucuroasă e de-nceput,
Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată.
Dar iată că, neaşteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat.
Supusă acum, închipuirea însoţeşte
Pe cea din vis născuta - parcă o vede aievea -
Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte,
Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând,
În voie stând la sfat, prieteneşte.
Şi ori de câte ori secau
Fântânile închipuirii,
Neputincios, cel slab cerând
Să pună capăt fericirii,
Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!"
Voios strigau tustrele, zbirii!
Aşa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm.
Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit
Şi-acum, că povestirea-i gata
Şi echipajul mulţumit,
Voioşi cârmim barca spre casă -
Căci soarele e-n asfinţit.
Alis! În mâna-ţi blândă ia
Copilărescul basm şi-l pune
Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea
Cu vrajă împleti-n cunune -
Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător,
Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune.