Dintr-un bun început, las la o parte minunata prezenţă mai mult (Loverboy, cel de-al doilea film al lui Cătălin Mitulescu, ce-i are în rolurile principale pe junii din Eu când vreau să fluier, fluier, George Piştereanu şi Ada Condeescu, selectat în Un Certain Regard, plus scurtele din Short Film Corner - cele mai multe dintre acestea fiind bifate de la Bucureşti) sau mai puţin (La source des femmes, noul Radu Mihăileanu, acest veritabil "citizen of the world", selectat în Competiţia oficială, La fin du silence, în regia francezului Roland Edzard cu Maia Morgenstern în rolul principal şi My Little Princess, al Evei Ionesco) românească, pentru că m-am obişnuit să fi văzut producţiile autohtone înainte de începerea festivalului şi nu ştiu, încă, dacă-s gata să-mi modific tabieturile... De asemenea, din păcate, părăsirea Cannes-ului cu câteva zile bune înainte de închidere, îmi reduce enorm şansele de a vedea noul Takashi Miike, Haka-Kiri: Death of a Samurai (probabil variaţiuni pe aceeaşi temă cu 13 Assassins, bifat la Veneţia, 2010 şi adus la Bucureşti IFF, 2011), noul Paolo Sorrentino, This Must Be The Place (primul film de limbă engleză al italianului, cu Sean Penn pe post de Robert Smith), noul Nicolas Winding Refn, Drive (tot film de limbă engleză, cu Ryan Gosling şi Ron Perlman - sunt mai multe nume faimoase în distribuţie, dar e frumos să-mi pomenesc favoriţii, nu?) şi noul Nuri Bilge Ceylan, Once Upon a Time in Anatolia (gândindu-mă la
Prin urmare, rămâne restul... Desigur, cu accent pe competiţia oficială, dar fără a ignora niscai UCR şi-un pic de Quinzaine de Realisateurs, unde-n fiecare an descoperim filmuleţe minunate:
1. We Need To Talk About Kevin, în regia lui Lynne Ramsay, autoarea sfâşietorului Ratcatcher (1999) şi pentru a doua oară participantă la Cannes (în 2002 a luat premiul CICAE cu Morvern Callar)
2. Habemus Papam, al unuia dintre regizorii pe care fie îi iubeşti (când, în mijlocul unei scene serioase, de exemplu, se pune pe dansat turceşte aşa cum face în Caro diario, sau când ţi se adresează direct, "spărgând" nonşalant cel de-al 4-lea zid), fie îl deteşti (în special când îşi împărtăşeşte opinia despre cinema şi se cam ia de câţiva cult favorites de tipul David Cronenberg), fie ambele. L-am descris aici pe Nanni Moretti.
3. L'artiste, al francezului Michel Hazanavicius, adăugat în ultima clipă pe lista competitivă. Omul, responsabil pentru transpunerea cinematografică a aventurilor lui OSS 117, combinaţie de James Bond şi Inspecteur Clouseau, nu pare, la prima vedere, material de competiţie. Pe de altă parte, în Franţa cel puţin, Hazanavicius, împreună cu actorul său fetiş, Jean Dujardin (aka OSS), sunt pur şi simplu adoraţi. Şi niciodată n-a stricat niţică adoraţie pe Croazetă...
4. Le gamin au vélo - Jean-Pierre şi Luc Dardenne se-ntorc la Cannes după ce anterioara lor participare, Le silence de Lorna (care mie, personal, mi s-a părut o propunere stilistică mai lălâie), le-a adus premiul de scenariu ce s-a adăugat, astfel, celor două Palme d'Or-uri deja existente-n palmaresul personal (Rosetta şi L'enfant).
5. The Tree of Life - ei bine, despre noul film al lui Terrence Malick n-am de gând să spun nimic până ce nu-l văd cu ochii mei. Nu de alta, dar după ce l-am fugărit tot anul 2010 (ba e Cannes, ba e Veneţia), îmi sună prea mult a un soi de Fata Morgana...
6. Le Havre - Graţie lui Andrei, am cam văzut toată opera lui Aki Kaurismaki (şi nici cu cea a fratelui Mika nu stau prea prost). În plus, protagoniştii filmului sunt una dintre cele mai iubite actriţe ale finlandezului, Kati Outinen, şi unul dintre cei mai iubiţi actori punct, Jean-Pierre Leaud, care sărbătoreşte, practic, 52 de ani de carieră începută cu seminalul Le quatre cents coups.
7. Melancholia, noul Lars Von Trier, pentru ca ne-am pregătit temeinic bocind, suspinând şi, mai ales, invidiind (dogma ca dogma, dar de ce pot avea la el filmele alură şi atmosferă punk iar la alţii nu?!) Breaking the Waves şi Dancer in the Dark. Însă danezul are deja un Palme d'Or (pentru cel de-al doilea titlu alături menţionat), pe când următorul domn, încă nu...
8. La piel que habito ar trebui, în fine, să-i aducă lui Pedro Almodovar mult doritul trofeu (acum câteva luni, era încă aşa de supărat pe constanta ignorare a juraţilor cannezi încât cocheta cu ideea de a-şi păstra filmul pentru mult mai iubitoarea Veneţie). Dacă nu de altceva, atunci măcar pentru revenirea pe generic a lui Antonio Banderas, absent din filmele spaniolului de fix 21 de ani, adică de la Atame!.
9-10. Oslo, 31. August al danezului Joachim Trier (autorul poeticului Reprise) şi The Murderer, al sud-coreeanului Na Hong-Jin (autorul visceralului The Chaser), ambele din secţiunea Un Certain Regard, ar trebui să suplinească ratarea lui Restless, care promite a fi Gus Van Sant-ul independent, atât conform evidenţei (Milk a fost filmul de studio), cât şi plotului de pe imdb (o adolescentă în stadiu terminal se amorezează de un băiat pasionat de înmormântări şi cei doi se întâlnesc cu fantoma unui pilot kamikaze din timpul celui de-al doilea război mondial).
11. Les Geants - Am senzaţia că belgianului Bouli Lanners îi place să şocheze, atât când joacă personaje preponderent imbecile, precum asasinul plătit din Louise-Michel al lui Benoit Delepine şi Gustave Kervern, cât şi atunci când trece în spatele camerei - în cazul de faţă, şi-a luat-o drept protagonistă pe Marthe Keller, actriţă sinonimă cu cinema-ul anilor '70 (şi cam fără legătură cu genul de filme ce se regăsesc în filmografia stimabilului).
Cannes, à vous!