French Cannes Cannes: 4 - Cannes, 2011

Adică ziua de duminică 15 mai 2011, care s-a compus dintr-un double bill cel puţin atipic, plus prima parte a zilei de luni 16 mai 2011 - un început nefericit de săptămână, căci a marcat o nouă premieră în viaţa mea canneză: primul film de 8:30 dimineaţa (în Lumière, sala de 2.300 de locuri în care intră, virtual, toată lumea) la care nu am reuşit să pătrundem pe motiv de "2.000 de oameni care au fost aici la 7, madame!" (una bucată cerber dixit) şi asta în ciuda suplimentării cu încă o proiecţie, la care domnul Brătan şi-a făcut loc, dar unde eu, Andrei, Alin, Irina şi domnul Caranfil (în formă maximă, chiar şi atunci când vine vorba de sărit garduri şi fentat gărzi) am primit în nas deopotrivă celebra şi detestata pancartă "COMPLET!"... Iar m-am enervat. Unde eram?! Ah, da... Deci Tree of Life, căci despre el este vorba, continuă să ne scape printre degete.

Revenind la ziua de duminică, cel mai normal lucru de făcut a fost să recuperăm Le gamin au velo, filmul fraţilor Dardenne care a împărţit în Croazeta în două tabere: cei care zic că e foarte bun şi cei care zic că e doar L'enfant - dix ans après. Nu ştiu cât de mult contează în înclinarea balanţei, dar eu zic că povestea lui Cyril (revelaţia Thomas Doret, devenit peste noapte THE critics' darling) un puşti de 12 ani care trebuie să accepte că tatăl său (Jeremie Renier, un habituel de-al fraţilor, la fel ca Olivier Gourmet, de altfel - aici într-un mic cameo) nu-l mai vrea şi că are şansa unei noi familii în persoana iubitoarei şi răbdătoarei coafeze Samantha (Cecile de France) e foarte bună. Şi asta în ciuda luminozităţii excesive a cadrelor (unul dintre fraţi le-a trântit-o cu mult umor ziariştilor cârcotaşi "păi e luminos pentru că am filmat vara..."), în ciuda micilor intervenţii muzicale via Beethoven ("vai, au trădat Dardenni... păi ce, în viaţă începe să cânte muzica aşa, hodoronc-tronc?!" - cam da, dar asta e altă poveste...), în ciuda fabuloasei Cecile de France (căreia i s-a reproşat că e o vedetă prea mare pentru fraţii care ne-au obişnuit cu non / semi profesionişti), în ciuda notei de optimism ce survolează întreg filmul (în fapt, filmul e departe de a fi prea vesel iar happy end-ul e mai mult wishful thinking decât really happening) şi în ciuda faptului că, practic, e acelaşi film pe care belgienii l-au tot făcut (îmi pare rău de cei care reproşează acest lucru, pentru că asta înseamnă că le scapă însăşi definiţia cuvîntului "auteur"). În acest moment, filmul Dardennilor ocupă prima poziţie în poll-ul criticilor şi are exact genul de poveste care să-i meargă la suflet domnului De Niro (să nu uităm că a debutat cu A Bronx Tale, povestea unei complicate relaţii părinte-copil). Desigur, festivalul e de-abia la jumătate, dar ar fi teribil de nedrept ca Le gamin au velo să plece acasă cu mâna goală.


Cel de-al doilea film al zilei de duminică era, pe hârtie cel puţin, un bona fide guilty pleasure perfect asumat. Documentarul Bollywood - The Greatest Story Ever Told s-a dovedit a fi, din păcate, "cea mai banală poveste spusă vreodată". În loc de o combinaţie extaziantă de numere muzicale clasice / cult şi intervenţii cu mega-personalităţile aferente, regizorii Rakeysh Omprakash Mehra şi Jeffrey Zimbalist (totodată co-monteur - deci direct responsabil pentru absenţa oricărei bucăţi din magnum opus-ul Om Shanti Om, dar pe care l-am iertat graţie numărului record de cadre cu Sharukh Khan prezente în film) au preferat s-amestece glamour-ul cu unele dintre cele mai triste momente din istoria Indiei moderne (inclusiv asasinarea Indirei Ghandi!) scoţându-te constant din atmosfera colorată pentru a-ţi aminti de toată mizeria cumulată în acea parte a lumii (adică fix ceea ce au evitat mai întotdeauna să facă filmele cu pricina). Nu chiar o dezamăgire, dar departe de a ne fi ridicat de pe scaune, aşa cum am sperat că se va întâmplat cât am stat la coadă. În fine, paralela ingenioasă Don (the original) şi Don (the remake) - dacă sunteţi abonaţi la TIFF ştiţi despre ce vorbesc - a mai dres busuiocul, iar stridiile ingurgitate post-proiecţie ne-au liniştit definitiv. As they do.

Din fericire, post decepţia de dimineaţă cu Tree of Life, am intrat ca-n brânză la prima mea proiecţie Un Certain Regard din 2011 şi, pe deasupra, a mai fost şi-un film care să merite ratarea cu pricina (şi care, în alte condiţii, ar fi fost pierdut pe drum). Hors Satan este cel mai recent film al francezului Bruno Dumont şi este imposibil de catalogat sau de povestit. Încercând să construiesc un soi de rezumat, am aruncat un ochi în catalogul oficial. Surpriză: prezentarea plotului se opreşte acolo la minutul 5 (din cele 110 ale filmului), semn că s-au blocat şi alţii la fel ca mine. Foarte pe scurt, ar fi vorba de eterna luptă dintre bine şi rău, adică Dumnezeu şi Diavol, care se dă acum într-o zonă mlăştinoasă din Franţa rurală şi-n care Dumnezeu e un vagabond asocial, ştirb şi violent, iar Diavolul... diverşi localnici. Mă rog, interpretarea Dumnezeu-Diavol îmi aparţine şi se bazează pe seria de exorcisme cu tentă erotică, pedepsiri de păcate, serii de rugăciuni (plus una bucată trimitere la episodul Lazăr) ce abundă într-un film care, altfel, se constituie dintr-o splendidă înşiruire de vederi cu maidane, tufe şi dune - înşiruire spartă, din când în când, de replici monosilabice şi / sau câte una din activităţile de mai sus. Mai mult decât atât, până ce vor apărea niscai cronici, teoria cu pricina nici nu va putea fi verificată - două treimi din sală au adormit la minutul 2 (epuizate de coada inutilă de la Malick sau de proiecţia Tree of Life în sine - filmul fiind declarat "bizar" şi "plictisitor") iar cealaltă treime a ieşit treptat din cinema (probabil ca să doarmă mai confortabil în camerele proprii şi personale). Angoasant, alienant şi mizerabilist, Hors Satan e genul de film care nu impresionează pe loc (fiind filmat şi jucat la minima rezistenţă, nici nu s-ar putea altfel), dar care îţi ridică tot soiul de întrebări şi, inevitabil, îţi rămâne în cap.