În 18 mai 2011, Loverboy are premiera de gală la Cannes, în cadrul secţiunii "Un Certain Regard". Filmul, care îi aduce din nou în atenţie pe protagoniştii din Eu când vreau să fluier, fluier - George Piştereanu şi Ada Condeescu -, e revenirea în scaunul de regizor a lui Mitulescu după o pauză de cinci ani. "Loverboy" e şi singurul lungmetraj românesc prezentat pe Croazetă, la festivalul care debutează în 11 mai 2011.
Iulia Blaga: De ce ai aşteptat atât până la al doilea lungmetraj?
Cătălin Mitulescu: N-a fost o aşteptare propriu-zisă. Pur şi simplu am lucrat la scenariu, am scris mai multe variante şi nu am avut suficientă încredere să fac variantele pe care le-am avut. Plecând de la Un balon în formă de inimă am scris trei variante de scenariu care s-au îndepărtat destul de mult de scenariul iniţial. Loverboy e unul dintre cele trei, dar nu e un draft, ci o interpretare de sine-stătătoare a poveştii.
I.B.: Cât de departe se ducea povestea în celelalte?
C.M.: Păi a fost El rumano, am mai scris o variantă destul de diferită şi Loverboy. În esenţă, povestea e aceeaşi. E vorba tot despre un adolescent care îşi începe viaţa şi care e cumva singur. Dacă ar fi să existe un miez în Un balon în formă de inimă care a fost preluat în Loverboy e acesta - un adolescent fără nişte repere foarte clare hotărăşte singur ce înseamnă bine sau rău. Acţionează şi descoperă lumea singur, făcând rău sau făcând bine - în funcţie de ce crede el.
I.B.: Cam acelaşi lucru se întâmplă şi în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii.
C.M.: Da, dar acolo istoria era importantă, iar filmul acela s-a dorit un fel de frescă. Era vorba acolo şi despre nişte amintiri ale mele, iar personajele nu aveau atâta putere singure. Era mai mult povestea mea despre ce s-a întâmplat. Şi mai erau şi mici poveşti, frânturi de emoţii pe care vroiam să le exprim şi pe care le-am lipit într-un fel de tablou. Acum, povestea e coloana vertebrală a filmului. Personajele îşi duc singure destinul de la început şi până la sfârşit.
I.B.: Există o temă comună, a creşterii, pe care poate n-ai terminat de aprofundat?
C.M.: Sigur că să te întorci tot timpul la adolescenţă şi la a face film cu adolescenţi poate să însemne asta. Dar e destul de mult să spun eu acest lucru, mai ales că am făcut numai două filme. Da, o preocupare pentru o anumită vârstă poate fi un punct comun.
Ce e cert e că nu poţi vorbi despre o perioadă cât timp o traversezi. Îţi trebuie o anumită distanţă. A fost nevoie de câţiva ani ca să apară nişte filme despre revoluţie, în 2006. Atunci a fost vorba şi despre o maturitate a vârstei noastre, dar şi despre o anumită distanţare faţă de acea perioadă.
Cred că pentru a vorbi despre o anumită vârstă îţi trebuie o anumită distanţă, care nu trebuie să fie nici prea mare, nici prea mică. Probabil e vorba despre lucruri nerezolvate sau care încă te frământă (iar asta înseamnă că distanţa nu e prea mare), dar sunt lucruri despre care ai o opinie, despre care crezi că ai aflat ceva.
La 20 de ani nu poţi face o femeie să se îndrăgostească de tine fără să te implici
I.B.: Care e miza acestui film?
C.M.: Loverboy este o poveste de dragoste, dar e în acelaşi timp numele unei meserii care se practică azi. Din documentarea mea am aflat că 80% dintre fetele care au devenit prostituate în ultimii doi ani au devenit prin metoda numită "prin îndrăgostire". Adică au devenit victimele unor loverboy care le-au câştigat mai întâi încrederea.
Am vrut să arăt că jocul dintre iubire adevărată la o anumită vârstă şi dorinţa de a fi fericit, de a-ţi trăi viaţa cu adevărat duc la poveşti de genul celei pe care eu am gândit-o între un loverboy şi victima lui. Cred că la 20 de ani nu poţi face o femeie să se îndrăgostească de tine fără sa te implici. Iar Luca, personajul meu, se implică.
Luca e vulnerabil, nu e un robot. De fapt, are mult din datele unui extraterestru. Asta a fost şi senzaţia mea când am întâlnit loverboy-i, că sunt ca dintr-un film SF. Te făceau să percepi o lipsă totală de sensibilitate.
I.B.: Reală sau jucată?
C.M.: Cred că era jucată, nu ştiu, depinde de om. E un amestec între a juca şi a fi real dar, în momentul în care joci foarte mult timp o lipsă de sensibilitate, cred că ajungi insensibil. Ce se întâmplă dacă joci că te-ai îndrăgostit? Cu cât te îndrăgosteşti mai tare, cu atât fata aia va ţine mai mult la tine şi va deveni o armă mai de încredere. Ei aşa le zic, "armă" sau "navă".
I.B.: Când lansaţi filmul în România?
C.M.: Încercăm să-l lansăm imediat după Cannes. Zilele astea ne hotărâm când îi dăm drumul. Am filmat în toamna lui 2010 într-un ritm destul de susţinut. În plus, trebuie să respecţi anumite reguli, să ai un trailer, un afiş. Ne gândim şi la posibilitatea să îl lansăm la vară. Oamenii merg la mall-uri şi vara.
I.B.: Crezi că va merge mai bine ca Fluierul...?
C.M.: Nu ştiu, habar n-am. Fluierul... a mers foarte bine. Eu sper că da, dar am aşteptări mai mari ca la Fluier..., poate pentru că e targetat mai mult ca o poveste de dragoste.
I.B.: Ce ţi-a adus realizarea acestui film?
C.M.: Multe. Fiecare film e o experienţă personală. Ca regizor, câştigi o anumită maturitate, care înseamnă şi o anume distanţă faţă de poveste. Cred că înseamnă şi un anumit mod de a trata publicul, de a-i respecta aşteptările.
Am fost tot timpul în triunghiul asta: există povestea, exist eu, dar există şi cel care înţelege şi care e foarte important. Cu fiecare film pe care l-am regizat sau produs am încercat să fac astfel încât povestea şi ce spune autorul să fie cât mai puternice, dar şi spectacolul să fie de calitate. Filmele au componenta asta de spectacol în care eu cred cu adevărat.
Câştigi cu fiecare film. Câştigi profesionalism, iar asta înseamnă să faci spectacol. Mă gândeam zilele trecute la Sidney Lumet, care a murit de curând şi care nu era printre numele din faţă, deşi era foarte profesionist, rămânând un autor. Mă lupt cu modul ăsta de a face spectacol din propriile mele poveşti încât să-mi rămân fidel şi să nu fac compromisuri de cinema, de calitate.
Mai mari satisfacţii ai când te lupţi cu nişte mentalităţi
I.B.: Ai un public-ţintă cu Loverboy?
C.M.: M-am gândit foarte serios unde vreau să ajung cu filmul asta. E clar acum: la vârsta de 15-21 de ani. Vom încerca prin tot ce vom face pe partea de promovare să ajungem în zona asta de vârstă.
Nu pentru că aceşti tineri merg la mall, ci pentru că povestea vorbeşte despre ei şi pentru că le poate provoca o reacţie. Prin asta, faptul că am făcut filmul poate avea un sens pentru mine. Să fac un film şi să merg cu el la Cannes sigur că îmi dă o satisfacţie profesională, dar mai mari satisfacţii ai când te lupţi cu nişte mentalităţi.
Măcar să provoci o anumită dezbatere. Eu nu vreau să dau o soluţie morală, dar vreau ca ei să discute despre ce au văzut, să se întrebe dacă e bine, dacă e rău, ce mişto sau nu e să îţi vinzi gagica. Trăim într-un zgomot general în care temele super-derizorii sunt foarte importante, dar în care temele cu adevărat importante nu există.