Ca la noi, la români - Ursul

Un slujitor bătrîn al circului pedalează pe o bicicletă. Un slujitor bătrîn al circului e în căutarea unei puşti. Cam asta e axa care desparte două lumi în filmul regizorului Dan Chişu, intitulat Ursul. Două lumi care trebuie să coexiste în spaţiu şi timp ca două triburi provenind din zei diferiţi : agricultori şi vînători.
 
Sîntem în 1990. Cele două "triburi" sînt angajate la Circul de Stat care e falimentar şi directorul aranjează o mică afacere: ca să poată plăti oamenilor salariul hotărăşte să vîndă ursul unui vînător care vrea să-l împuşte pentru a se putea lăuda cu trofeul. Locul de întîlnire e stabilit în Buzău, dar pînă acolo trebuie să ceară măcar formal părerea angajaţilor. Se improvizează şi o "urnă" de vot care mai mult încurcă lucrurile pentru că artiştii, deşi nu sînt de acord cu vînzarea ursului ( mai degrabă preferînd să nu-şi primească salariile), votează diferit cu "da" şi "nu", neînţelegînd de fapt cum trebuie să răspundă la întrebare.
 
Apoi are loc urmărirea directorului care fuge cu ursul să încheie tranzacţia cu vînătorul neamţ. Acţiunea e amplificată de urletele angajaţilor care fug şi ei în costumele de scenă pentru a-şi recupera partenerul de scenă dispărut. Un drum anevoios la care contribuie major şi o nuntă ţigănească presărată cu muzică compusă de Goran Bregovic.
 
Filmul are ceva din atmosfera unei picturi naive. Personajele ţipă, se agită, poartă discuţii contradictorii şi multe replici cad pe lîngă subiect. E un fel de a te pune în scenă, de a te arăta cu tot arsenalul tău războinic în lupta cu ceilalţi, un fel de a te auzi vorbind aşa, de florile mărului, de a gesticula - dar sîntem la circ, nu? - şi unele scăpări sînt iertate. De pildă, Cecilia ( Magda Catone) e subiect de dispută pentru doi artişti care o iubesc şi se plimbă de la unul la altul cu graţie tocmai pentru a înflori nişte vorbe goale care apasă coloana filmului într-un mod negativ.  Dar în pofida "reprezentaţiei" lor, ei sunt sentimentali şi îngăduitori, idealişti şi altruişti.
 
Imaginea lor în jurul cuştii goale din care ursul fusese furat e suficientă pentru a crea o stare de emoţie şi de nerăbdare. Atunci, pentru că se crează panică, ţipătul prinde culoare, mişcarea, deşi haotică, e motivată. Şi chiar îţi vine să rîzi cînd se opresc la o benzinărie, îmbrăcaţi în costumele lor de scenă, concentraţi şi preocupaţi să pună întrebări iar lumea se uită la ei ca la... urs.
 
În privinţa costumelor, mai e o secvenţă care îi reuşeşte regizorului: aceea cînd artiştii ajung la nuntă şi ţiganii se minunează de hainele lor, ba chiar îi invidiază. Substratul e uşor de recunoscut şi bun ca poantă: ţiganii de şatră  preferă culorile tari, zorzoanele, sclipiciul şi în general tot ce străluceşte. Şi ei strigă în loc să vorbească, sunt iuţi la mînie şi sentimentali. Deci, cînd circul şi şatra stau faţă în faţă, nu poţi decît să rîzi.
 
Şerban Pavlu, în rolul directorului Panduru, face un rol inegal: deşi la începutul filmului e neconvingător, îşi croieşte pe parcurs o tehnică care îl apropie de ceea ce ar trebui să fie personajul său, un om hotărît să facă bani chiar şi dintr-un vechi slujitor al circului ca să-şi salveze postul şi salariul. Pentru început, cum nu are nicio treabă cu circul, fiind numit pe criterii politice, cadrul votării propus de Panduru arată cît de confuzi şi uşor de manipulat sînt oamenii, deşi puterea lui de convingere e nulă.
 
În structura filmului se pot observa detalii, chiar cadre întregi care îl leagă de Tache, filmul lui Igor Cobileanski. Cele două filme au reprezentări rurale şi personaje naive, scoase parcă din acelaşi tablou deşi fiecare încearcă altceva. Tache pendulează între cîrciumă şi cimitir cu un întreg alai de intrigi după el - de slabă calitate - dar zîmbeşti cînd nu-i vin bine hainele de înmormîntare şi sicriul nu e pe măsura lui. Ursul reuşeşte mai mult de atît, în sensul că îţi creează emoţii şi aşteptări dacă reuşeşti să treci peste gălăgie, agitaţie şi cele cîteva momente moarte.