Suportabil - Ursul

Ursul, faţă de WebSiteStory, arată că Dan Chişu a urcat cîteva trepte pe scara ce duce de la ignoranţă la valoare în cadrul cinematografiei. Cu un plus pentru faptul că, la Dan Chişu, din ceea ce vedem în filmul actual faţă de cel precedent, acest pas înainte nu este însoţit de infatuare, ci de scăderea pretenţiilor de făuritor de artă.
 
De cealaltă parte, dilentantismul lui Dan Chişu e lesne observabil în momentele în care pe ecran există personaje colective. În zilele agitate de după Revoluţie, Circul de Stat rămîne fără fonduri. Au un urs bătrîn în curte. Ca să facă rost de bani pentru salarii, directorul îl propune drept trofeu de vînătoare unui organizator de expediţii cinegetice pentru nemţi. Angajaţii circului nu vor să-l lase pe mîna vînătorului, e ursul lor, a crescut alături de ei, e parte din viaţa lor. Conflictul acesta e redat cît se poate de simplist: directorul le promite marea cu sarea, în contraparte (nu şi în contra-cîmp), angajaţii, la grămadă, bolborosesc lucruri indescifrabile. Angajaţii boloborosesc, apoi se pun pe băşcălie. Şi rostesc vorbe ieftine unii pe seama altora, în rîsetele celorlalţi, care nu sînt (deocamdată) vizaţi. Şi se înghiontesc şi rîd şi scandează nu ne vindem ursu'.
 
Cînd angajaţii Circului de Stat vociferează în faţa directorului instituţiei, secvenţele devin imediat respingătoare. Neglijenţa autorului, lipsa unei viziuni coerente asupra reprezentării unei idei - nemulţumirea, în acest caz, revolta - , asupra transpunerii ei în imagine, devin imediat vizibile. Aşa cum sloganurile personajelor parafrazează momente rămase în folclorul post-revoluţionar, aşa şi realizarea lui Dan Chişu, pare întocmită după modelul Mircea, arată că lucrezi! din studioul TVR de la Revoluţie. Ori de credibilitatea acestei părţi depinde trăinicia poveştii. În secvenţele acestea (care ocupă un sfert din film) stă intriga istoriei de pe ecran, aici ar fi trebuit să apară tensiunile care să mişte spectatorul, care să îl sudeze afectiv de parcursul ulterior. În lipsa asumării intrigii acestei pelicule, cel mai bun lucru pe care îl trăieşte spectatorul e să nu fie iritat de ceea ce vede pe ecran.
 
Mai tîrziu în film, cînd angajaţii caută prin ceva sate carpatine ursul răpit de director, iluzionistul circului (interpretat de Claudiu Bleonţ) destinde cîţiva săteni cu numere de magie. Şi în acest caz reprezentarea urmează schema intrigii peliculei: sătenii sînt puşi în rînd şi îndemnaţi să hohotească indiferent ce văd. Astfel apar tuşele groase, artificialitatea, lipsa credibilităţii. Falsitatea situaţiei rezultă din realizarea faptului că personajele respective stau în cadru pentru a indica o idee. Ideea nu decurge dintr-un curs firesc al acţiunii într-o secvenţă, între personaje nu e un dialog în urma căruia să poată fi dedusă acea idee. Ideea e deja acolo, e impusă personajelor; semnificaţia ia locul semnului.
 
Povestea este previzibilă, e dificil să rezonezi cu efuziunile puerile ale apropiaţilor ursului (Celibataru' sau Cecilia), te cam plictiseşte repetarea glumei cu Cecilia-amantă (Magda Catone), prinsă între tandreţea copilăroasă a Celibatarului (Mihai Constantin) şi siguranţa macho a colegului iluzionist, Marcelino. Nu poţi găsi emoţii deosebite în punerea în scenă a unei nunţi ţigăneşti, unde simţi visul regizorului actual de a fi un Kusturica a posteriori. De asemenea, sînt discutabile trimiterile omagiale către Dumitru Ceacanica (vezi numele clovnului din film) sau Tarantino (numele purtat de ţiganul-inventator jucat de Axel Moustache).

În tot acest context, ceea ce reuşeşte realizatorul acestui film e să ducă o poveste de la început pînă la sfîrşit. Nu că ar fi cine ştie ce poveste. Însă nici nu e plină de paranteze fără noimă şi nu e încărcată cu grotescul autohton prin care autorii Umilinţei, Vieţii mele sexuale sau Marilenei cred că edifică o critică socială. În sensul acesta Ursul e suportabil: e un film fără aere artistice, care, uneori, reuşeşte să respire o fărîmă de naturaleţe prin atitudinea şi vorbele personajelor, încît, din poziţia de spectator, nu te simţi (mereu) jenat, cînd urmăreşti acţiunea, sau jignit, dacă priveşti spre societatea reală prin prisma celei construite pe ecran.
 
În ceea ce priveşte naturaleţea, am reţinut apariţiile lui Axel Moustache, în rolul ţiganului-inventator, sau cele ale lui Nicodim Ungureanu, în rolul şoferului de taxi. În ceea ce-l priveşte pe ultimul menţionat, m-am bucurat să-l privesc într-un rol mai relaxat, în care nu e umilit, în care nu e pus să se scălămbăie inutil minute în şir.