Ursul e îmbulzit, anapoda, complet destructurat şi gălăgios, dar nu e răutăcios (şi asta e una dintre puţinele sale calităţi). Însă suferă, ca şi predecesoarele, de influenţa nefastă a lui Emir Kusturica, din care cinema-ul românesc nouăzecist se încăpăţâna să nu-şi mai revină.
Pentru că vine din altă epocă, nu are nimic în comun cu "noul val" şi asta, pe hârtie, nu sună deloc rău. Până la urmă, ne lipseşte varietatea şi avem nevoie de filme de public bine făcute. Dar de aici până la a-l privi cu o indulgenţă excesivă e cale lungă (unii i-au găsit chiar scuze de genul "nu-şi propune să fie o capodoperă" sau "e mult mai bun decât Tanti, al regizorului Şerban Marinescu). Capodoperă nu aşteptam, însă ceva proaspăt şi amuzant, da.
Un scheci de sâmbătă seara
Undeva la începutul anilor '90, angajaţii unui circ se confruntă cu dificultăţile "tranziţiei" şi rămân frecvent fără salarii. Noul director vine cu o soluţie: să-l pună pe ursul Martinică în bătaia puştii unui vânător german, contra unei sume grase. Pentru că angajaţii se opun acestui lucru, directorul e nevoit să-l răpească şi să-l ducă în pădurea unde străinul urmează să-l împuşte. De îndată ce descoperă lipsa animalului, circarii pornesc să-l salveze.
Primele 20 de minute sunt absolute epuizante: ai senzaţia că eşti într-un aşa-zis sitcom românesc sau, mai rău, într-un scheci de sâmbătă seara, în care toată lumea ţipă la toată lumea şi poantele sunt teribil de forţate. Ideea lui Chişu de a filma acest conflict cacofonic e să lase aparatul de filmat să sară, haotic, de la un personaj la altul. Nu poţi fi decât uşurat în clipa în care banda se mişcă la munte şi la ţară, dar speranţa de mai bine e surghiunită când în poveste intervine o disperată nevoie de pitoresc şi acea nefericită amprentă a cineastului sârb mai sus-pomenit. Intrăm într-o horă balcanic-stridentă, pe o muzică lăutărească greu de oprit, unde nu se prind individualităţi, ci doar caricaturi (iar actorii nu au altă cale decât să fie grosolani).
Previzibil, neamţul e încetinit din misiunea sa ucigaşă de şocul cultural provocat de o nuntă ţigănească, de schnapps-ul local şi de doi indivizi coloraţi pe nume Maradona şi Tarantino (cum suntem în '90, iar acesta din urmă are în jur de 20 de ani, probabil mai nimerit ar fi fost să se cheme Tarkovski). Lucrurile se precipită (sau aşa ar trebui), dar nu există tensiune, ci doar o imensă confuzie, în care talentul comic al lui Magda Catone este, din nefericire, irosit. Imaginea ursului călărind o motocicletă e simpatică, dar nu atât de simpatică încât să merite să fie făcut un film întreg în jurul ei.