Of, of, măi, măi - Ursul

Dan Chişu şi-a dorit mereu să regizeze. A încercat câteva videoclipuri, a dezvoltat un festival de film, prilej cu care a legat o strânsă prietenie cu Goran Bregovic. Acesta i-a promis - probabil la una din desele veniri la noi în ţară - că îi va compune muzică dacă se va apuca să facă cinema. Între timp, echipa balcanică de aur, Bregovic - Kusturica, s-a destrămat, aşa că acum nu e de mirare că Dan Chişu încearcă să regizeze el o comedie în stilul lui Kusturica pe muzica de tromboane a lui Bregovic. Rezultatul nu e rău, dar nici strălucit. E un alt exerciţiu de stil, după experimentalul WebSiteStory.
 
Povestea ursului pe moarte care e dus în pădure să fie împuşcat din foişor de un neamţ bogat putea să fie plină de gaguri, de răsturnări de situaţie. Pavlu, ca director de circ care încearcă să-i mulţumească pe toţi, fără excesele de pe scenă, mai potolit, mai cald, este mai aproape în rol de partitura comică de la tv. Când personajul lui, Panduru, fură ursul şi pleacă cu el spre un ocol silvic din Buzău, toţi artiştii circului se urcă care în maşini, care în motocicletă şi se năpustesc după el. Asta ar fi putut să aibă verva de la Saizescu sau efervescenţa unor comedii ruseşti. E drept, chicoteşti mult, dar nu reuşeşti să râzi. Umor există, de situaţie şi de limbaj. Actorii se străduiesc şi sunt buni. Îţi place că vorbesc normal, fără note false. Şi că înţelegi ce spun (ştiţi că avem probleme cu sunetul în filmul românesc). Dar filmul şi regizorul se împotmolesc într-o nuntă ţigănească şi acţiunea se lungeşte aici prea mult. "Dom'le, noi pac-pac mai târziu, acum bem şi mâncăm". Şi ştii că ăsta va fi filmul în mare parte, că se va propti mult timp la această nuntă, fără savoarea petrecerii din California Dreamin' (nesfârşit).

E bine că urmăreşte fiecare personaj în partea sa de acţiune. Un montaj în paralel care dinamizează puţin povestea. Mihai Constantin, mai suplu, într-un costum bleu cu franjuri şi ochelari mari, de parcă e Elvis în concert în Hawaii. Bleonţ, în costum alb, mai mult decorativ, într-un rol de magician îndrăgostit. Magda Catone în costum cu paiete şi ciorapi plasă, cu o perucă roşie cu rulori ca nişte coarne în vârful capului care face toţii banii, guralivă şi nostimă, în postura unei artiste iubită de mai mulţi bărbaţi. Spahiu ca un clovn care pleacă la drum cu noua maşină neachitată şi pe care se teme să nu o strice. Vedeţi? Numai din înşiruire şi te aştepţi să râzi. Dar de ce trebuie tot filmul să defileze pe dealuri în aceleaşi costume de scenă? Poate, totuşi, scenariul ar fi trebuit să fie scris sau co-scris de altcineva.

Cu o imagine crudă, unghi mereu frontal şi cadre fixe, un discurs simplu, logic, fără figuri de retorică cinematografică, filmul lui Dan Chişu te atrage însă. Nu are explicaţii şi nici nu îi trebuie. Îl urmăreşti ca spectator uşor amuzat, fără să ştii ce urmează. Cu multă culoare locală - căruţe, oameni care lucrează la câmp sau se uită la cei implicaţi ca la circ, câini,  drumuri prăfoase care şerpuiesc fără niciun indicator printre dealuri golaşe, filmul lui Dan Chişu merge cu rezolvări la prima mână, probabil şi improvizaţii la faţa locului (căci multe aşa par).

Un moment liric cu Mihai Constantin în maşină, cu voce joasă, vorbind în câteva cuvinte despre singurătate, Toma Cuzin cu plete cârlionţate de ţigan ursar, un Getax care trece aproape tiptil prin spatele personajelor care se ceartă, un aro cumplit de ruginit din care coboară o mireasă, neamţul ameţit bine de ţuică care cântă în pădure alături de ţiganul ghid şi ăsta care adaugă câte un "of of, măi măi", un proţap electric care merge alimentat de la o maşină de spălat, plus un moment poetic cu ursul la lăsatul serii în pădure sunt toate momente interesante în film (dar nu se poate să nu te gândeşti şi la protecţia animalelor, căci iama prin porumbei şi un urs cu botniţă care pare că doare ar da bătăi de cap unor realizatori din afară).

Adică mici momente discrete de comedie tandră, totul cu un aer uşor nătâng, despre oameni disperaţi să se căpătuiască, dar care nu se dau în lături de la o faptă bună. Amabili, ospitalieri, dar şi şnapani, şmecheri care pun oriunde de-o afacere mică. Regizorul şi-a dorit să surprindă acum acea dulce naivitate şi abulie de la începutul anilor \'90, o inocenţă pe jumătate pierdută. Şi filmul reuşeşte pe alocuri să aibe aerul desuet al începuturilor, un pretext de a porni la drum şi de a radiografia o ţară, România profundă, săracă, frumoasă şi necunoscută, aşa cum era şi încă mai e. Poate că ursul suntem noi toţi, o metaforă pentru o perioadă grea de tranziţie.