Înainte ca luminile să se stingă, PR-ul cinematografului Dagmar a urcat pe scenă şi a dat câteva referinţe biografice din viaţa lui LvT menite să-l ajute pe spectator să înţeleagă şi să treacă cu vederea gluma de la Cannes.
Nu era nevoie, într-o zi în care numai pe ambalajele de îngheţată nu puteai citi despre incident, sala era plină. Nimeni nu venise pentru scuze, ci pentru film.
După primele opt minute care curg greu (am senzaţia că asist la un pictorial Vogue pe muzică de Wagner) începe petrecerea. Nunta din film aminteşte de Festen al lui Vinterberg - într-un decor luxuriant invitaţii schiţaţi în tuşe groase sunt uniţi prin legături de rudenie sau de afaceri, majoritatea nu se înghit între ei iar mirele şi mireasa (Justine) par că s-au întâlnit pentru prima dată cu 5 minute înainte de începerea filmului. Zâmbetul fragil al miresei (interpretată de Kirsten Dunst) se şterge încet iar singura care încearcă să i-l resusciteze este mult mai cerebrala ei soră, Claire (Charlotte Gainsbourg). Până la sfârşitul nopţii Justine îşi concediază şeful, soţul şi spune adio tabloului căsniciei fericite care i se pregăteşte şi cu care nu cadrează.
Cele două surori sunt polii de echilibru ai filmului. Claire funcţionează într-o lume cu reguli şi tabieturi pe care îi place să o organizeze. Justine este depresivă şi incapabilă să se adapteze unei lumi normale. Când însă o planetă albastră, Melancholia, ameninţă să distrugă Pământul, Claire pierde controlul în timp ce Justine înfloreşte. Sunt momente în care aproape că flirtează cu apocalipsa.
În aşteptarea impactului, Justine cea neputincioasă ni se dezvăluie ca o super-eroină, Auntie Steelbreaker, perfect echipată să facă faţă sfârşitului lumii. Dar cum von Trier ne-a avertizat că filmul său catastrofă nu are un final hollywoodian, ea nu salvează lumea. Eroina lui alungă panica, linişteşte, îi reuneşte pe cei dragi şi le dăruieşte câteva minute împreună, ceea ce în economia filmului e al naibii de mult. Iar acesta este maximul de eroism pe care LvT îl permite.
Felul în care Lars von Trier pregăteşte impactul aminteşte de Antonioni. Tensiunea se află dincolo de cuvinte - în cadre lungi cu priviri aruncate pe cer, în măsurători maniacale şi atacuri de panică. M-am bucurat să văd un von Trier poetic cum nu a mai fost de la Europa încoace şi cum, după Antichrist, n-am crezut că îl vom mai vedea vreodată. Dar imprevizibilul von Trier şi-a reciclat depresia şi, când am crezut că am învăţat cum funcţionează, m-a lovit cu un film de o sensibilitate aproape feminină şi cât o planetă de melancolic.