Călătorie mistică - Loong Boonmee raleuk chat / Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives

În anul 2009, Apichatpong Weerasethakul a realizat un scurtmetraj, A Letter to Uncle Boonmee, în care întreprinde o investigaţie în nord-estul Thailandei. Scurtmetrajul este parte a unui proiect prin intermediul căruia cineastul dorea să observe ce urmări au avut violenţele pe care le-a trăit Thailanda în anii '60 şi '70, cînd armata a luptat intens în zona respectivă împotriva simpatizanţilor comunişti. Călătoria istorico-artistică a autorului thailandez se va întregi prin intermediul altor trei creaţii. Un scurtmetraj, Phantoms of Nabua, şi o instalaţie video care conţine şapte părţi, fiecare parte fiind exemplul unui mod cinematografic de a construi, de a relata o poveste. Urmate, în anul 2010, de Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, o meditaţie asupra timpului, schimbării şi morţii.
 
În A Letter to Uncle Boonmee, istoria e privită prin prisma reîncarnării lui Boonmee. Ciclul viaţă-moarte-viaţă trimite către posibila renaştere a ţării sale (una încă răvăşită de conflicte), iar acest proces trasează conceptul estetic vizibil pe ecran. Casa unchieşului şi natura care-i înconjoară locuinţa sînt descompuse într-un plan secvenţă în care camera de filmat cercetează în detaliu realitatea, în dorinţa de a descoperi ceva esenţial, ceva ce ochiul uman prins în actualitatea thailandeză(/mondială) tulbure nu mai poate percepe. În povestea lui Boonmee, acesta este un prim punct în care Apichatpong Weerasethakul valorizează cinematografia ca mediu al meditaţiei şi ca element protetic, element-ajutător prin care omul poate accede cu claritate la istorie, la sferele Spiritului şi la propriul bagaj inconştient.
 
Aceeaşi atitudine e vizibilă şi în lungmetraj, într-o construcţie cinematografică delicată, care neutralizează reţinerile pe care oricine le poate avea atunci cînd are în faţă cuvinte scrise cu litere mari şi tentaţii metafizice. Nici în scurtmetraj, nici în lungmetraj recursul la credinţe şi tradiţii nu este aruncat în faţa spectatorului în mod demonstrativ, nimic nu e îngroşat. Cînd viii şi morţii ajung să discute, cînd legendele prind viaţă, evenimentele de pe ecran par desprinse din cea mai normală lume şi sînt prezentate cu un fel de nostalgie a începuturilor (proiectul video-cinematografic a lui Weerasethakul se numeşte Primitive), cu un soi de naivitate care mai repede te face să zîmbeşti (complice).
 
În A Letter to Uncle Boonmee, în vreme ce aparatul de filmat sondează realitatea, din off, nratorul repetă hipnotic acelaşi text, scrisoarea adresată unchieşului. Cu cîţiva ani în urmă, Apichatpong Weerasethakul a vizitat un călugăr care trăia în apropierea zonei sale natale. Călugărul i-a oferit o carte intitulată Un om care îşi aminteşte vieţile sale anterioare. Apichatpong Weerasethakul a plecat în căutarea acelui om şi a ajuns în satul în care trăiau cei doi fii ai săi, Nabua, aflat în nord-estul ţării, pe rîul Mekong, care serveşte drept graniţă între Thailanda şi Laos. Scurtmetrajul, sub forma unei scrisori trimise lui Boonmee, descrie satul Nabua, aşa cum a fost descoperit de autorul filmului.
 
Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives virează pregnant spre critică socială. Filmul e vehiculul unui discurs despre feţele realităţii, despre trecerea de la o existenţă mitică, sacră, a naturii, spre o lume a conştiinţei marcată de întrebări, în cazul lui Boonmee, sau secată de superficialitate, în cazul generaţiei lui Tong. Toate feţele existenţei pot fi găsite simultan în timp, în timpul cinematografiei, care, în construcţia autorului thailandez, devine o memorie universală, un depozit al istoriei şi mitologiilor, şi, astfel, ea însăşi este un reper sacru pentru lumea actuală. Cinematografia este mediul care vede, care poate surprinde devenirea Spiritului, dinspre natură spre conştiinţă, una privită ca regret şi nevoie de împăcare, ca umanitate (din nou, specifică lui Boonmee), sau una care poate duce la ubicuitatea contemporană (a lui Tong şi Jen, priponiţi în faţa televizorului şi plecaţi după mîncare fast-food şi doritori de karaoke), tranşată de plictis şi de căutări inutile. În acelaşi timp, însă, cinematografia e rezultatul unor secole de acumulări tehnice, artistice şi politice, iar dacă evoluţie înseamnă biruinţă asupra naturii, atunci s-ar putea ca tocmai acest discurs al cinematografiei şi lumea care decurge din el să fie falsul suprem.
 
Boonmee e pe patul de moarte. Povesteşte cu Jen, cumnata sa, cu Jai, administratorul proprietăţii sale de la ţară, şi cu Tong, unul dintre angajaţii săi. E vizitat de fantomele celor apropiaţi, soţia sa decedată cu nouăsprezece ani în urmă şi fiul său, dispărut şi el cu ani în urmă. În discuţiile lor, Boonmee caută cauzele suferinţei sale actuale (e grav bolnav, dependent de dializă) şi caută să-şi netezească drumul pe care va părăsi lumea aceasta. Rememorarea propriei vieţi şi visele sale despre trecuturi imemoriale sînt treptele iniţierii spectatorului în meditaţiile ce privesc moartea lentă a lumii actuale - din cauza îndepărtării omului de natură, din cauza înnămolirii sale în conflicte şi consum, - inclusiv a cinematografiei, ca parte a acestei lumi, ca pion esenţial al consumismului.
 
Din punct de vedere al temelor discutate, corespondenţii Occidentali ai filmului realizat de Apichatpong Weerasethakul sînt 2001: A Space Odyssey, în ceea ce priveşte ciclul vital în univers, distrugerea şi renaşterea, şi Blowup al lui Antonioni sau Mulholland Drive al lui David Lynch, în ceea ce priveşte relaţia realitate-imagine / iluzie cinematografică.