Întrebări - Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives

Cei ce consideră că arta nu ar trebui să explice, ci sa ridice întrebări, că nu ar trebui să transmită mesaje, ci stări, că este mereu liberă să se joace cu forma, vor agrea cu siguranţă ultimul film al regizorului thailandez Apichatpong Weerasethakul, Uncle Boonmee Who Can Recall His Past Lives, un amestec deseori incomprehensibil de realism şi misticism, de filosofie şi non-sens. Capcana aici este ca o asemenea confluenţă (voit "experimentală") de idei şi stiluri să fie luată de spectatori (critici sau cinefili) pur şi simplu de-a gata. Această influzie de exotism asiatic poate foarte uşor să fure ochii (sau simţurile), dar nu ar trebui să întunece şi minţile: toate cronicile criticilor "de top" din America (conform site-ului Rottentomatoes) sunt pozitive, ocazie cu care poţi observa că se aruncă uşor cu cuvinte precum "magic", "narcotizant" ş.a.m.d.

Ca experimentator, pot recunoaşte despre Weerasethakul că este măcar elegant: chiar dacă îmbulzeşte stiluri şi curente cinematografice, o face cu umor şi curiozitate. Multe din secvenţe sunt filmate în cadre lungi şi medii: un drum cu maşina, o plimbare printr-o grădină, o cină servită în aer liber şi multe altele. Dar dacă acestea s-ar preta unei abordări realiste (în concepţia cea mai pură, să zicem, cea a lui Bazin, conform căreia scopul ar fi acela de a păstra cât mai mult din continuitatea temporală a acţiunii), iată că intenţiile lui Weerasethakul sunt exact opuse - el îndepărtează, de fapt, lungile sale scene de orice conotaţie realistă. Cea mai faimoasă va rămâne, mai mult ca sigur, cea a cinei, în care apar o fantomă translucidă şi o creatură jumătate om jumătate maimuţă: dacă procedeul estetic ţine de realism, întâmplările în sine plutesc în fantezist. La fel şi cu personajele: în filmele realiste (de la regizorii italieni din anii '40 până la noul val românesc) personajele sunt caracterizate prin rutina zilnică, dar în Unchiul Bonmee personajele nu sunt caracterizate în niciun fel - rămân strict funcţionale.

Pe neaşteptate, povestea face salturi în timp şi spaţiu: ceea ce începe cu un bolnav de rinichi vizitat, pe patul de moarte, de cumnata şi nepotul său, şi apoi de fantoma soţiei şi o (posibilă) reîncarnare a fiului, continuă cu o prinţesă desfigurată care se lasă satisfăcută de un peşte-pisică (probabil o viaţă anterioară a bătrânului, dar cine este el în acest episod nu se poate determina), după care acţiunea se întoarce la bătrânul dus de cumnată şi nepot într-o peşteră ca să moară şi se termină cu o posibilă moarte a nepotului (între timp călugărit). Aceste salturi, menite să îndepărteze filmul de orice convenţie a cinema-ului tradiţional, seamănă prin scop cu noul val francez din anii '60. În Vivre sa vie, Godard introdusese o conversaţie filosofică între eroină şi un străin - filmul nu numai că ascunsese orice intenţie de a articula asemenea idei, dar scena în sine este neverosimilă: se petrece între un bătrân filosof şi personajul principal, o tânără needucată, care se dovedeşte profund înclinată spre atare discuţii. "Realismul" e spulberat, la fel cum îl spulberă şi Weerasethakul, iar în filmul său din 2002 Blissfully Yours, în care trece de la nişte personaje la altele lăsând impresia că nu se va mai întoarce la ele, îndepărtarea e mai evidentă ca oricând; momentul în care introduce, subit, o voce din off, seamănă cu momentul în care Godard anunţa, în Pierrot nebunul, că intrăm în capitolul opt (fără să fi fost anunţat vreun altul până atunci). Pe lângă toate acestea, filmul thailandezului aduce (posibil în mod involuntar) în discuţie unele teme filosofice orientale (reîncarnarea, comuniunea om-natură), iar acest gen de misticism şi asemenea trimiteri ermetice au devenit cumva la modă, mai ales în post-modernism (vezi fraţii Coen, David Lynch etc).

Şi deci ce întrebări poate ridica o asemenea încâlceală de stiluri şi curente? Este neapărat această experimentare una valabilă, consistentă? Cum rămâne cu scena din Blisfully Yours în care mâna unei femei mângâie, timp de 5 minute, un penis? E vorba de ceva mai profund sau doar o scenă cu un penis excitat? Posibil ca Weerasethakul doar să aţâţe apetitul occidentalilor pentru exotisme orientale, deoarece, în afară de o analiză (aproape circulară) a stilului în sine, e greu să răspunzi ce anume aduce el în plus sau ce înţelesuri ascunse sunt îngropate sub el. Iar cu cât mergi mai mult pe panta aceasta, în care te concentrezi pe stil şi faci corespondenţele de rigoare, de ce mai vorbeşti despre "magie"? Nu ar trebui "magia" să aibă, mai întâi, un obiect concret? Nu că asemenea filme ar trebui neapărat supuse la logică sau că ar trebui să ofere concreteţe. Dar este acest misticism cu adevărat inteligent şi provocator, sau este doar abur? Dacă ar fi să compar Unchiul... cu un alt celebru film experimental, Son nom de Venise dans Calcutta désert al Margueritei Duras, aş zice că acela era un experiment cu nişte idei clare (despre scurgerea timpului şi a memorie), în timp ce acesta este un experiment pur şi simplu. Arta lui Weerasethakul naşte mai multe discuţii decât emoţii, iar atunci când acestea din urmă apar (mărturisesc că la mine n-a fost cazul) poate că trebuie analizat un pic (de fiecare pentru noi înşine) cât de profunde sunt ele.
 
_{*** Sesizări şi reclamaţii: [email protected] :)}