Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2011

Prima zi - TIFF 2011


TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pînă la orele unu ale amiezii, Clujul a fost ameninţat de nori. Apoi cerul s-a limpezit şi, spre seară, s-a încălzit de-a binelea. Lucru ce a permis desfăşurarea optimă a deschiderii noii ediţii a festivalului Transilvania în Ursus Open Air din Piaţa Unirii.
 
TIFF-ul meu a început în bistro-ul Viena din apropierea Casei Matei, cu un mic dejun întîrziat şi un interviu despre legătura mea cu filmul; apoi am testat împreună cu prietena mea un suc de piersici cu bucăţi de aloe vera în ceainăria de lîngă centrul de primire al invitaţilor festivalului. Din proiecţiile primei zile văzusem deja vreo şase filme. Dacă lucrurile nu ar fi stat astfel, cred că m-ar fi iritat destul de tare faptul că filmele astea erau suprapuse încît puteai urmări cap-coadă maxim două proiecţii. Aseară, de exemplu, în paralel cu festivitatea de deschidere, rulau The Temptation of Saint Tony, Leap Year şi Vénus noire, primele două filme văzute, al treilea fiind una dintre atracţiile TIFF în ce mă priveşte. Mi-a plăcut filmul realizat în 2007 de Abdelatif Kechiche, La graine et le mullet, astfel că noul său proiect, Venus noire, e pe lista vizionărilor obligatorii la TIFF. Fiind în paralel cu deschiderea şi fiind o ediţie aniversară a festivalului (ediţia cu numărul zece, marcată ca atare şi pe legitimaţiile de acreditare), poate şi dintr-o uşoară frivolitate, am ales să merg la deschidere. M-am gîndit că Venus... poate fi recuperat în cadrul festivalului sau în afara lui.
 
Pînă la deschidere am mai văzut un film. Regizorul iranian Asghar Farhadi e un abonat al premiilor de la Berlin. Acum doi ani a fost distins cu Leul de argint (cel mai bun regizor) pentru About Elly, prezentat în TIFF în anul respectiv. Anul acesta a primit Leul de aur (cel mai bun film) pentru A Separation.
 
Filmul acesta, Nader şi Simin, o despărţire (după cum apare în catalogul TIFF) e înşelător. Preia stilul de dezbatere cinematografică al unor filme clasice, precum Rashomon sau 12 Angry Men, şi, după ce o bună bucată de timp lucrează într-un stil realist remarcabil, autorul răstoarnă propriul demers şi virează intens către Hollywood, atît ca stil de (re)prezentare cît şi din perspectiva rezoluţiilor date cazurilor de pe ecran.
 
A Separation îţi captează imediat atenţia, începe abrupt, cu o secvenţă din proceul de divorţ al celor doi soţi, Nader şi Simin. Pare că soţia, Simin, vrea să testeze iubirea soţului pentru ea şi pentru fata pe care o au împreună. Vrea să plece în străinătate şi e deranjată de faptul că Nader nu doreşte să o urmeze. Drept consecinţă, doreşte să divorţeze. Treptat, însă, ceea ce părea o simplă joacă adolescentină, în care iubirea e pusă la încercare, se transformă într-o dramă extrem de agitată. Ies la suprafaţă ipocrizia personajelor, minciunile, limitele lor umane şi îi marchează pe cei din jur într-un mod ireparabil.
 
Prima parte a filmului e ritmată, ca spectator eşti conectat la acţiunea de pe ecran şi eşti pus în faţa unor întrebări semnificative cu privire la ceea ce înseamnă adevăr în relaţie cu realitatea trăită. De asemenea, filmul subliniază bine modul în care mintea umană alterează datele realităţii sub impactul propriilor dorinţe, sub impactul nevoii de a păstra o imagine decentă în ochii celorlalţi. Precum în Rashomon, spectatorul constată că onestitatea e întotdeauna sugrumată de interese, că omul întotdeauna e captiv în propria minte şi întotdeauna va ţine cu dinţii de masca socială pe care o etalează de cele mai multe ori atît în familie cît şi în societate.
 
Problema e că A Separation arată lucrurile astea la propriu. În a doua sa parte, vina capătă un caracter pandemic. La final poţi spune cu exactitate cîtă cantitate de vină are fiece personaj. Cu alte cuvinte, dinspre ceea ce părea o meditaţie despre adevăr, dreptate şi vină, filmul ajunge să fie o lecţie morală pe care autorul o dă personajelor sale şi, implicit, spectatorilor. Orice lecţie îşi atinge scopul dacă reuşeşte să demonstreze ceva. Asghar Farhadi vrea să demonstreze că atunci cînd omul uită de propriul suflet, atunci cînd îl acoperă cu minciuni, umilinţe şi indiferenţă, atunci lumea nu va mai avea şansa de a ajunge la lumină. În tot acest timp, însă, speranţă există: inocenţa copiilor şi echivalentul său absolut, judecata divină, vor veghea şi vor avea grijă ca lumina să nu se stingă. E o viziune deterministă de tip hollywoodian, care cîştigă mai uşor spectatorul din cauza exotismului spaţiului din care provine pelicula.
 
Demersul lui Farhadi e cu atît mai deranjant cu cît foloseşte stilul de construcţie realist numai pentru a cîştiga încrederea spectatorului. Îl pune într-o poziţie de observator, îi serveşte secvenţe întregi prin care îl invită să mediteze asupra unor teme importante, iar la final îi injectează cu naturaleţe sensuri prefabricate (cu divinitatea, inocenţa, speranţa, binele). Avînd în vedere că iniţial filmul îl invitase la meditaţie, spectatorul poate considera ideile induse de autor în final drept rezultate ale propriei meditaţii. E un mod dibace de a construi o poveste prin care să moralizezi, prin care să manipulezi. Însă rolul artei nu trebuie să fie acesta.
 
Deschiderea TIFF a fost foarte lungă şi un pic prea românească în ideea de a omagia pe toată lumea care a fost alături de festival în cei zece ani de viaţă. De la Gheorghe Funar la Emil Boc şi la Sorin Apostu (foşti şi actual primar al oraşului), la critici de film, sponsori şi parteneri ai festivalului. O oră şi jumătate de împărţit diplome şi amabilităţi pe scenă e cam mult. Singurul lucru deosebit anunţat în deschidere e că va fi demarat un proiect care va purta numele lui Alex Leo Şerban. E vorba de o bursă pe care o poate primi un tînăr cineast. Bursa îl poate duce la studiu în SUA, la Columbia University din New York. Un proiect iniţiat de TIFF împreună cu producătorul şi regizorul Bobby Păunescu. Primul bursier va fi stabilit în cadrul ediţiei viitoare a festivalului.
 
După mulţumiri şi diplome a urmat un spectacol susţinut de trupa franceză de artă stradală Compagnie des Quidams. A fost interesant, cu umanoizi supradimensionaţi care pluteau prin piaţă (artişti pe catalige, îmbrăcaţi în costume gonflabile) şi scăldau zona într-o lumină plăcută. După spectacol a început şi filmul. Ultimul proiect semnat de François Ozon, Potiche. O comedie franceză în dulcele stil clasic, în care după cinsprezece minute nu mai găseşti nimic surprinzător. Cu o soţie-bibelou, Suzanne Pujol (Catherine Deneuve), înşelată de consort la tot pasul, o soţie care se ridică şi ajunge să demonstreze că e capabilă de lucruri remarcabile. Au fabrică de umbrele, lucrătorii intră în grevă, îl sechestrează pe conducător, Robert Pujol (Fabrice Luchini), moment în care Suzanne, cu ajutorul fostului ei iubit, Maurice (Gérard Depardieu), preia controlul asupra firmei. Nimic deosebit.

Descarcă programul TIFF, 2011 aici..






 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2011


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 EducaTIFF este Cel Mai Bun Proiect Educaţional din România - Gala Premiilor în Educaţie, Comunicat de presă
 EducaTIFF e în cursa pentru Cel mai bun proiect educaţional la Gala Premiilor în Educaţie, 2011, Comunicat de presă
 Cinemateca TIFF: Filmele de la TIFF 2011 revin la Cluj şi Sibiu, Comunicat de presă
 Noaptea Albă a Filmului Românesc - o nouă ediţie de senzaţie, Comunicat de presă
 Impresiile FILM MENU de la TIFF 2011, Autori diverşi
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer