TIFF 2011 pe alternativ: iubiri imaginare, impulsivitate şi sound eclectic

Duminică seară am dat o fugă până la Muzeul de Artă unde toată ziua au fost proiecţii tematice legate de diversitatea culturală, de la documentare până la ceea ce eu vroiam să văd (şi să ascult) - concertul celor de al Biokolectiv Swing. Mi-a plăcut foarte mult genul de muzică pe care îl abordează, inspirat din piese vechi olteneşti, moldoveneşti sau csango (muzică tradiţională a maghiarilor din regiunea Moldovei), cântate în general la instrumente vechi, aşa cum sunt cobza sau tilinca (un instrument asemănător fluierului). Un amestec ritmat de nou şi vechi, de muzică de petrecere tradiţională, care a animat atmosfera din curtea muzeului.
 
Şi pentru că duminică mai mult am pierdut vremea, ieri m-am refugiat în cinema. Prima proiecţie pe care am văzut-o, Les amours imaginaires / Iubiri imaginare, regizat de către Xavier Dolan, vorbeşte despre dragoste şi iluziile ei. Scenele de debut seamănă mai degrabă cu interviuri în care câţiva tineri vorbesc despre experienţele lor amorose, din perspective diferite. După acest intro, începe povestea propriu-zisă, direct din momentul în care se declanşează acţiunea - petrecerea la care Francis (care e gay) şi Marie, doi prieteni foarte buni, îl întâlnesc pe Nicolas, de care amândoi se îndrăgostesc. Personajele sunt puse în tot felul de situaţii, în care concurează pentru inima celui ales. Spre deosebire de filmele hollywodiene de acest gen, aici nu există situaţii ridicole, stânjenitoare, care să facă filmul amuzant. El este amuzant prin naturaleţe, replici şi mimică, fără să fie ostentativ.
 
Atât Francis, cât şi Marie, simt că această pasiune are să le afecteze prietenia şi atunci fiecare dintre ei face concesii. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, nici unul nu poate renunţa, cel puţin nu atâta timp cât încă mai există speranţă. E o replică foarte bună a felului în care reacţionăm atunci când ne îndrăgostim. Fiecare privire, atingere, zâmbet sau gest capătă o importanţă majoră, iar regizorul subliniază asta prin momente redate în slow motion. Dorinţa de a cuceri persoana respectivă face ca, de multe ori, să jucăm un rol. Astfel, Marie dezvoltă o adevărată obsesie pentru Audrey Hepburn (pentru că Nicolas o adoră) - haine vintage, pantofi, coafuri şi make-up, inclusiv încearcă să preia gesturile, mimica şi replicile actriţei din Breakfast at Tiffany's. De cealaltă parte, Francis, care e mai romantic şi sensibil, vrea să pară stăpân pe sine. Ce alt tipar care să îl scoată din anonimat era mai potrivit decât James Dean? Şi asta aşa e. Cei doi actori încă sunt icon-uri ale generaţiilor tinere, mai ales astăzi, când s-a pornit o mică revoluţie a vintage-ului.
 
Punctul culminant al acţiunii are loc la o cabană unde merg toţi trei. În urma interpretărilor pe care le dă anumitor momente, Marie renunţă şi decide să plece. Francis vrea să o oprească, dar Nicolas nu este impresionat de trăirile lor, aşa că legătura dintre cei trei se rupe. Când dorul devine prea mare, Francis şi Marie îl caută pe Nicolas pentru a-şi confesa iubirile şi, după cum era de aşteptat, amândoi se aleg cu o dezamăgire. Şi pentru că atunci când eşti tânăr viaţa nu se încheie niciodată aici, cei doi foşti rivali în dragoste îşi reiau prietenia. Ultima secvenţă îi arată pe Francis şi Marie la o petrecere unde amândoi sunt atraşi de acelaşi tip. Finalul rămâne deschis - joaca începe din nou.
 
Pe alocuri, firul narativ este întrerupt din nou de confesiunile tinerilor din scenele de debut, despre cum a evoluat povestea lor. Însă prin asta filmul nu ţine să clarifice ceva sau să propună un mod de conduită; regizorul e interesat de individualitatea modului în care ne trăim iubirile, de tinereţe şi amuzament. Un film la care poţi merge liniştit cu prietenii, cu un soundtrack în care am regăsit lumea artsy a tinerilor de azi, presărat cu piese a celor de la Fever Ray, The Knife sau House of Pain, mulate foarte bine pe scenele. Deşi, trebuie să admit că de câteva ori am fost tentată să spun că soundtrack-ul e mai bun decât filmul şi că outfit-urile peronajelor fac de fapt deliciul scenelor.
 
Cealaltă proiecţie din secţiunea wasted youth, Littlerock al lui Mike Ott, spune povestea a doi adolescenţi japonezi, Rintaro şi sora lui Atsuko, blocaţi timp de două zile într-un orăşel american, Littlerock, deoarece autocarul care trebuia să îi ducă la San Francisco şi apoi la Manzana s-a stricat. Doar Rintaro ştie ceva engleză. Aflaţi aici întâlnesc alţi tineri de vârsta lor, iar Atsuko este fascinată de viaţa, petrecerile modeste şi de oamenii locului.

Frumuseţea ei exotică atrage numeroase priviri, iar fata se îndrăgosteşte de unul dintre băieţi. Când vine vremea să pornească din nou călătoria, Atsuko refuză, într-un gest de impulsivitate adolescentină. În urma unei certe cu fratele ei, rămâne să îl aştepte aici până când acesta se va întoarce de la Manzana.
 
Scena asta mi s-a părut neverosimilă - mă refer la toate implicaţiile pe care le presupune faptul că fata nu ştie o boabă engleză, iar fratele ei o lasă să se descurce singură în compania unor oameni pe care i-a cunoscute de foarte puţină vreme. Apoi lucrurile devin previzibile. Băiatul în casa căruia locuieşte, Cory, este îndrăgostit de ea. Ea este îndrăgostită de altul. Cunoaşte oameni noi, cu caractere diferite şi înţelege din reacţiile lor ceea ce vor să îi vorbească. Iluzia că se poate descurca aşa se destramă când fratele ei vine şi ea trebuie să îşi ia rămas bun de la toată lumea. Acasă la Jordan, în patul căruia se strecura noaptea, nu îi răspunde nimeni deşi muzica ce se aude este un semn clar că el este acolo. Prin geamul unei ferestre Atsuko îl vede pe băiat împreună cu o altă fată. Cu această dezamăgire pleacă împreună cu fratele ei spre locaţia iniţială a călătoriei lor, la Manzana - loc de pelerinaj, închinat victimelor japoneze care locuiau în America în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Povestea regizorului se apropie foarte tare de construcţia manga. Americanii nu au profitat de situaţia fetei, deşi pe tot parcursul filmului se simte o anumită nelinişte şi tensiune. Dezamăgirea din dragoste şi această plecare bruscă, liniştea filmului, regăsirea valorilor etnice din final - sunt toate motive prezente în povestirile ilustrate asiatice. În rest, apar tot felul de scene amuzante din cauza neînţelegerii de comunicare dintre Cory şi Atsuko şi a felului în care băiatul încearcă să se poarte normal, ca şi când ar înţelege japoneza, iar fata ar pricepe ce spune el. Imaginile sunt tipice pentru arealul american, cu acel gen de estetism al fotografiilor home-made sau Kodak din anii '70. Un film interesant, dar destul de clişeatic.