TIFF 2011 - Cluj, cinematografie locală + Tarr Bela

Cîştigătorii celei de-a doua ediţii a Competiţiei locale din cadrul TIFF au fost desemnaţi aseară, după o proiecţie de aproape două ore ce a avut loc la Fabrica de pensule. O să discut cîteva proiecte dintre cele ajunse în finală şi voi puncta care vor fi fost cîştigătorii.
 
Agitaţia minţii (Călin Bocian) menţine buna dispoziţie a spectatorului pe toată durata sa, iar cu mai multă anteţie în selectarea imaginilor din film, cu mai mult discernămînt în a da o încheiere naturală istoriei, ar fi fost o realizare mult mai bună. Filmul critică şcoala şi modul de a face şcoală de film la noi - critică atît implicarea elevilor, cît şi activităţile profesorilor. Ironia e o prezenţă constantă în film, cele mai bune momente de acest fel rezultînd în urma trecerii prin proiectele horror realizate de Mihai. Sînt, însă, şi forţări teribiliste pe ecran - recursul la Ceauşescu, de exemplu. Iar unele secvenţe sînt ratate dramatic, interpretarea le face să arate precum o scenetă de serbare liceală; simţi în glasurile intepreţilor şi vezi în gesturile lor faptul că e o cameră de filmat în faţă şi că recită o partitură studiată (debutul filmului, în special).
 
Dincolo de muntele meu de Cristian Pascariu are cadre frumoase, însă, de la o vreme, repetarea lor devine ostentativă, căutată (de genul: vedeţi, eu fac fotografie de artă!). Şi povestea scapă de sub control de la un timp, devine tezistă şi e destul de greu de suportat. Aici am în vedere modul în care familia intereptează schizofrenia fiului lor - drept prezenţă a diavolului. Apelul acesta la primitivism l-am găsit destul de gratuit, fiindcă integrarea lui în context e precară: lucrurile trebuie luate ca atare, fiindcă acţiunea se desfăşoară într-un sat montan, cu peisaje răpitoare primprejur, fiindcă civilizaţia e departe. E greu să dai mîna cu autorul în convenţia asta, fiindcă sugestiile lui (natura, istoria locului) nici nu sînt sprijinite de interpretari convingtoare.
 
Dealul Coral oferă o investigaţie documentară decentă, despre viaţa hamalilor din centrul Istanbulului. E un film care ajunge să înfăţişeze ceva din culoarea locului, într-o prezentare ce poate deschide teme de discuţie socială importante. Iti poţi face o imagine cît de cît coerentă despre ceea ce înseamnă munca respectivă şi despre viaţa socială a muncitorilor. E realizat de Mihai Dragolea.
 
Plonjon, un film de Abel Visky, curge cu eleganţă către un deznodămînt complet ratat. Un bătrîn îngrijeşte o piscină olimpică dezafectată, îl vedem cum şmotruie pardoseala piscinei, cum curăţă ierburile crescute între timp pe fundul piscinei, salvează un arici care trăia în ierburile respective. Problema e că la final, atunci cînd plonjează în piscina goală, nu auzim cum trupul său se loveşte de cimentul bazinului. Auzim zgomotul căderii trupului în apă. Astel, efectul dramatic dispare, iar evadarea asta în imaginar capătă un rol catarctic discutabil.
 
Jucărie reprezintă un gen de cinema profund reprezentaţional, care face loc spectatorului să descopere lumi şi emoţii pe cont propriu, asistind la frînturi din viaţa unor oameni, frînturi prezentate cu naturaleţe, cu delicatete, neinvaziv, fără judecăţi morale asupra personajelor şi asupra faptelor acestora. A fost cel mai bun film din competiţie, un film care ar fi putut face faţă cu brio competiţiei de scurtmetraj din cadrul Zilelor Filmului Românesc. În consecinţă, Punkosti Laura, autorul acestui film, a primit Marele premiu al competiţiei.
 
Nu a fost singurul premiant al serii. Premiul cel mare l-a împărţit cu Octavian Fedorovici, realizatorul unui video-montaj incitant, Casa Blanca 1PM. E un film de numai două minute, în care simţi gîndirea şi poziţia politică a autorului faţă de realitate şi faţă de cinema. Dincolo de acest film, Fedorovici se dovedeşte un autor destul de versatil, în cadrul proiecţiei fiindcă încă trei realizări de-ale sale. Toate trei animaţii. Fedorovici ştie să glumească lejer - fără să fie de prost gust - în Fairy Tale TV, ştie să simbolizeze jucăuş ceva esenţial despre lume, în Cosmos (unde, e drept, se văd urmele lui Gopo şi ale Kseniei Simonova), ştie şi să prezinte o istorioară morală fără să fie demonstrativ pînă în păzele albe - Lipscani.
 
Premiul Fabricii de pensule a fost acordat filmului Odă, realizat de Petter Ana. E un eseu vizual despre iubire, puţin cam pretenţios, însă cu filmări deosebite, care îl îl scot din anonimat.
 
Înainte de proiecţia de la Pensule, am văzut jumătate din ultimul film al lui Tarr Bela, The Turin Horse. Nu puteam vedea mai mult fiindcă proiecţia de la Florin Piersic a întîrziat vreo cincisprezece minute şi trebuia să ajung la vizionarea Competiţiei locale. Filmul porneşte de la o întîmplare din viaţa lui Nietzsche, care, în 1889, în Torino, vede pe stradă cum un vizitiu îşi biciuia cu generozitate calul. Filosoful german se interpune între cal şi vizitiu şi îmbrăţişează calul, voind să îi aline durerea. Filosotul se întoarce acasă, două zile stă pironit într-o canapea, la un moment dat spune Mutter, ich bin dumm! şi, pentru următorii unsprezece ani, îşi trăieşte nebunia sub îngrijirea mamei şi surorii sale.
 
Filmul duce mai departe observaţiile ce pot fi extrase din istorioara de mai sus. Pe de o parte e lumea care a luat-o razna - a vizitiului care se comportă animalic faţă de un animal, o fiinţă fără conştiinţă, aşadar o fiinţă inocentă -, de cealaltă parte e lumea unui om care înnebuneşte, Friedrich Nietzsche, un om care în toată nebunia sa rămîne mai lucid şi mai uman decît toţi oamenii. În filmul lui Tarr Bela, expresia acestor constatări e greu de urmărit din cauza preţiozităţii şi exagerărilor din expunere. Eu am plecat de la film în clipa în care personajul principal al poveştii, un bătrîn care seamănă cu Moise din statuia omonimă realizată de Michelangelo, e vizitat de un prieten de-al său care a rămas fără ţuică. Prietenul intră în casă, amîndoi se aşază la masă la un pahar, iar oaspetele începe să peroreze de parcă era profetul Isaia.
 
Cu o luciditate de invidiat, cu un bagaj cultural şi lingvistic impresionant pentru un om de condiţia sa (e un sătean din pusta maghiară, prin secolul al nouăsprezecelea), omul vorbeşte despre lumea actuală şi putrgaiul existent în ea, o compară cu cetatea divină pentru a face şi mai evidente contradicţiile şi nemernicia vieţii de pe pămînt. Cu atitudinea asta autorul a pus capac unui film care se dovedea interesant, un studiu despre spaţiu şi timp în cinema, despre mişcare şi, mai ales, despre iluziile pe care cinematografia le sădeşte în mintea spectatorului. Putea fi un film deosebit dacă insista numai pe apectele care ţin de bucătăria cinematografiei, dacă autorul nu dorea să transforme filmul într-un testament acuzator la adresa omenirii. Dacă vă place poemele cinematografice şi dacă nu vă deranjează lecţiile elitiste predate de diverse personaje din film, puteţi vedea fără probleme ultimul film al autorului maghiar. Iar dacă doriţi să-l cunoaşteţi pe Tarr Bela cînd era doar creator de cinema, nu şi profet, atunci ar trebui să urmăriţi Damnation.