Avishai Cohen Trio - Gărâna Jazz Festival 2011

Urcuşul pînă la Gărâna a fost o aventură pe care exuberanţa lui Edith şi muzica (Holon al lui Nik Bärtsch) au făcut-o plăcută, în ciuda lipsei asfaltului şi în ciuda nămolului pe care l-am periat deseori cu masca din faţă a autovehiculului. Dinspre Cluj, Sibiu sau Hunedoara, cea mai scurtă cale spre Gărâna e prin Haţeg, Caransebeş, Slatina Timiş (o localitate aflată la vreo douăzeci de kilometri de Caransebeş pe şoseaua care duce la Orşova). Pînă în Slatina Timiş drumul e perfect, însă din Slatina Timiş mai sînt vreo douăzeci şi cinci de kilometri de urcuş pe un drum forestier care acum e modernizat în cadrul unui proiect SAPARD. Din ceea ce am văzut pe tăbliţele care prezentau lucrarea, termenul de execuţie al şoselei e abia 2014. Pînă atunci, dacă nu aveţi maşină de teren sau dacă aveţi o maşină de care să vă pese, mai bine folosiţi ruta ocolitoare, prin Reşiţa.
 
Primul disc ascultat în maşină a fost Aurora lui Avishai Cohen. Voiam să am proaspăt în minte penutimul disc al basistului israelian pentru a-l putea compara cu ceea ce a compus pentru noul său album, Seven Seas. Discul său actual l-am ascultat o singură dată, într-o interpretare înregistrată de canalul Mezzo la Festivalul din Cully, Elveţia. Înregistrarea respectivă nu m-a emoţionat prea tare. Mi-era clar că discul are un spirit jazz mai pronunţat decît Aurora, care, prin lirism, calm şi prin poveştile pe care le spune e ceva mai pop. Mi-era clar că e mai multă improvizaţie (pe de altă parte, orice prezentare live conţine mai multă improvizaţie decît e de găsit pe înregistrarea de studio), că e mai mult ritm şi că, astfel, pe disc ar trebui să fie mai multe turnuri muzicale surprinzătoare. Însă în concertul respectiv vedeam mai mult valoarea individuală a unor instrumentişti decît un ansamblu care leagă o muzică într-un mod coerent, subtil. Poate că de vină era starea mea din timpul vizionării, faptul că nu eram acomodat cu noile piese. Poate că artiştii nu s-au dezlănţuit cu adevărat, atmosfera elveţiană fiind una destul de sobră. Cert e că urmărind concertul respectiv, mi-am dorit mult ca la Gărâna să vină cu un repertoriu divers, cu piese alese de pe ultimele trei-patru albume, nu cu o interpretare cap-coadă a lui Seven Seas. Acesta fiind un disc pe care aş fi preferat să îl descopăr acasă, în tihnă.
 
Avishai Cohen Trio, format din pianistul Omri Mor, tobarul Amir Bresler şi Avishai Cohen la contrabas, a urcat pe scenă imediat după orele douăzeci. Afară era încă lumină, era puţin înnorat, însă nu erau nori de ploaie şi nici nu era frig. Cum plouase o vreme de-a lungul zilei, era destul de mult noroi în parcul festivalului, unde se desfăşoară concertele. Au început cu One for Mark, a treia piesă de pe discul din 2006 al lui Cohen, Continuo (care e şi discul pe care-l prefer din creaţia sa de pînă acum). Apoi, aproape o oră şi jumătate, au derulat un playlist exact aşa cum îmi doream: variat, cu piese lente, cu piese rapide, cu multă improvizaţie, cu ieşiri la rampă explozive ale lui Amir Bresler, cu partituri uneori melancolice, alteori ascuţite, înţepătoare, ale lui Omri Mor, toate ritmate şi conduse cu siguranţă şi cu pasiune de către Avishai Cohen. Timpul a trecut iute, lumea s-a încălzit, a început să reacţioneze la fiecare acord insolit şi la fiecare schimbare de ritm a muzicienilor, iar aplauzele dintre melodii erau atît de puternice încît erau captate de microfoanele de pe scenă şi erau redate în boxele care străjuiau scena (de parcă ar fi fost înregistrate şi rulate de pe bandă).

Lumea se ridică instantaneu în picioare la finele recitalului, Avishai Cohen Trio mulţumeşte şi părăseşte scena. După cîteva minute revine şi începe ceva ce n-aş fi crezut vreodată că voi trăi la un concert. O descătuşare generală, atît pe scenă cît şi în public, care avea să dureze încă o oră şi jumătate. Un domn din public dă tonul lui Shalom Aleichem, Avishai Cohen se înţelege cu colegii de trupă şi încep să cînte piesa respectivă. Publicul e deja în faţa scenei, invitat de Cohen, toată lumea fredonează şi dansează. Artiştii ies de pe scenă şi revin încă de trei sau patru ori. Solourile sînt din ce în ce mai acide, diferenţa de temperatură din atmosferă faţă de cea interioră îl face pe Amir Bresler să fumege, Avishai Cohen e ca un super-star rock care îşi dansează contrabasul, cîntă cu el culcat, cîntă cu el aproape luat în braţe, iar Omri Mor colorează atmosfera cu note calme sau apăsate, în funcţie de context. În ultima parte a recitalului, care constă în refrenul piesei Shalom Aleichem plus solo-uri din partea fiecărui artist, aveam împresia că pe scenă e o formaţie de heavy metal, atît era de puternică şi de ritmată muzica pe care o ascultam.

După concert eram atît de extaziaţi (şi Edith şi eu) încît am hotărît să plecăm, nu fiindcă ar fi fost tîrziu (era trecut de unsprezece), ci fiindcă ne era teamă că nu am fi putut reacţiona la recitalurile următoare. Amîndoi ne gîndeam că nebunia numită Avishai Cohen Trio live s-ar putea să fie cel mai însemnat concert la Gărâna 2011.