În ultima zi de festival au susţinut recitaluri Jan Bang, Lars Danielsson Project şi M Theory, o trupă românească pe care am auzit-o în timpul probelor de sunet şi mi s-a părut sigură pe sine şi puternică muzical. Din păcate, dacă am fi rămas să îi ascultăm, am fi plecat foarte tîrziu din Gărâna.
Jan Bang şi-a prezentat primul său album solo, intitulat ... And Poppies from Kandahar. I-a avut alături pe scenă pe colaboratorii săi din acest proiect, basistul Lars Danielsson, trompetistul Jon Hassel, chitaristul Eivind Aarset şi pe Erik Honore, care, alături de auorul proiectului, se ocupă cu live sampling. Cred că latura tehnică din spatele proiectului său şi din prezentarea sa live e mai captivantă decît muzica rezultată în urma colaborării acestor artişti. În dreptul fiecărui instrumentist - în afara lui Danielsson - se află cîte un laptop, iar pasajele cîntate de ei sînt mixate live de către Bang. Avem pe de o parte sampler-urile de atmosferă, peste care intră în direct instrumentiştii cu notele lor, note care imediat sînt preluate şi reluate sub alte tonalităţi şi efecte de către mix-er. Combinaţia asta de instrumente clasice şi hiper-tehnologie e interesantă în măsura în care deschide spaţii armonice noi, neumblate, nebănuite. Ceea ce nu este cazul aici.
Ploua destul de tare. Ranch-ul în care se desfăşoară festivalul este construit într-o vale în Gărâna. Vîntul coboară spre vale exact împotriva cursului pe care îl are sunetul dinspre scenă către spectatori (ceea ce le e foarte clar celor din fundaţia Jazz Banat; ei au atras atenţia proprietarilor Ranch-ului că scena ar fi trebuit să fie construită în partea opusă plasării actuale - e o scenă fixă, nu e construită special pentru Gărâna Jazz, care e un festival în locaţie acolo). Cu vîntul în faţă şi pe ploaie, muzica suna catastrofal. Basul era distorsionat, te zgîria pe piele. Notele înalte ale pianului erau sparte. Mozdzer făcea semne neîncetat sunetistului, Danielsson la fel. La un moment dat Lars Danielsson a cerut inginerului de sunet să taie elanul microfonului său fiindcă avea extra-rezonanţă. Unul dintre microfoanele din pianul lui Mozdzer a fost înlăturat. E foarte probabil ca în condiţiile acestea artiştii să-şi fi pierdut cheful de a cînta. În afara lui Desandre-Navarre păreau că stau pe scenă fiindcă trebuie să respecte un contract. Către finalul reprezentaţiei (în care au fost incluse şi Praying, Fellow, Pasodoble, Suffering) ploaia şi vîntul s-au oprit. Au fost cîteva clipe de concert extrem de romantice.
Sunetul era cristal, puteai respira toată liniştea muzicii interpretate pe scenă. The Time, Pasodoble sau Between Us and the Light sînt unele dintre discurile mele preferate cînd vine vorba de calm muzical. Chiar şi în pasajele cele mai rapide, întepretate (pe discuri) de Danielsson, Mozdzer sau Fresco, vine în faţă liniştea dintre note şi bucuria de a trăi a fiecărei note lăsate să respire îndelung. Spaţiul acesta al bucuriei muzicale s-a aflat pe scenă şi în sufletele noastre vreo douăzeci de minute, cît mai mai durat recitalul. În ciuda insistenţei spectatorilor, Lars Danielsson Project nu a mai revenit pe scenă pentru a prelungi starea noastră de romantism.
fotografii realizate de Edith Lazar
Prima dată am fost la Gărâna în 2007 să-l văd pe Jan Garbarek. Era un jazz-man la modă şi voiam să văd ce înseamnă un concert de acest fel. Muzica m-a impresionat, însă probabil că nu venise încă vremea să mă cufund în jazz. Trei ani mai tîrziu, cînd am ajuns să ascult aproape numai jazz, mi-era imposibil să mă întorc în timp încît să-i văd pe Nils Petter Molvaer, pe Nik Bärtsch venit prima dată la Gărâna sau pe Esbjorn Svensson Trio la Timişoara.
De-acum înainte sper să nu ratez nicio ediţie din Gărâna Jazz Fest, cu toate că am multe obiecţii faţă de ceea ce se petrece acolo.
În primul rînd detest lipsa de civilizaţie a proprietarilor Ranch-ului în care se desfăşoară festivalul. Faptul că impun organizatorilor păstrarea bîlciului culinar neaoş (mici, frigărui şi grătare) în spaţiul în care au loc concertele. La douăzeci de metri de scenă, pe ambele părţi, începe dezmăţul manelistic. Grătarele fumegă, dacă bate vîntul atunci fumul merge oblu pe scenă, dacă nu bate vîntul atunci merge pe spectatorii din preajmă. Probabil că dacă proprietarii ar înţelege că civilizaţie înseamnă altceva decît sărbători cîmpeneşti, atunci ar încerca să mute grătarele în capătul terenului pe care-l deţin (dacă în afară sau deloc e imposibil) şi să monteze un gard despărţitor. În felul acesta, anumite audiţii, acelea în care e vorba şi de linişte muzicală, nu ar fi curentate de rîsete zgomotoase ori de replici strigate între vecinii de la mesele aferente grătarelor presărate pe marginile Ranch-ului (rîsete şi replici care ajung şi pe scenă). Atunci cînd toţi spectatorii vor fi de acord că merită să alegi muzica şi nu vor mai cumpăra produsele culinare vîndute în acel spaţiu, poate că atunci vom începe să pierdem semnele provincialismului în care ne scăldăm.
În interiorul Ranch-ului, standul cu discuri ECM, ACT sau Blue Note al celor de la Andante e montat într-un spaţiu de trei metri pe un metru. N-ai loc şi timp să răsfoieşti discurile fiindcă, de cele mai multe ori, alţi oameni aşteaptă la rînd. În schimb, spaţiile cu ceaune sau grătare nu încap pe degetele de la o mînă şi sînt de patru cinci ori mai mari ca suprafaţă.
Cel mai bun teren pentru corturi e în partea dreaptă a Ranch-ului. E un teren particular (precum e totul în Gărâna) în care dacă vrei să campezi trebuie să plăteşti zece lei pe noapte plus cinci lei pentru maşină, dacă e cazul să fie şi o maşină. Nu costă mult, e drept, însă cred că e o treabă destul de obraznică să ai un spaţiu în care poţi primi o grămadă de corturi şi oferi o singură toaletă şi niciun duş.
Ultima parte din drumul pînă la Gărîna e un calvar, indiferent pe unde ai merge. Autorităţile asta ar trebui să asigure în primul rînd, un acces cît mai decent în localitate.
Pe de altă parte, organizatorii ar trebui să fie mult mai atenţi în pregătirea festivalului, în felul în care îşi aleg colaboratorii. E adevărat că artiştii sînt de primă mînă şi să îi vezi în România, cu un sunet de calitate, e un fapt care merită multă consideraţie. Însă un festival e reprezentat şi trăieşte şi de pe urma materialelor auxiliare prin care se prezintă. Catalogul festivalului din acest an este un haos. Pagini care se repetă, articole care încep pe o pagină şi se sfîrşesc zece pagini mai încolo, pentru că foile au fost legate aiurea.
Gărâna e un loc pitoresc atunci cînd e străbătută de acordurile muzicienilor care îi calcă pragul. Însă mocirla din interiorul Ranch-ului, răceala care te cuprinde cîteodată de la (atîta) ploaie, frustrarea care te cuprinde atunci cînd vremea strică un concert sau altul (Bärtsch şi Danielsson, anul acesta), toate acestea te pot face să-ţi doreşti o viaţă mai bună în timpul festivalului. Dacă toate celelalte condiţii legate de festival - drumul, amenajarea locului, eliberarea de mici şi grătare - s-ar rezolva, atunci problema vremii ar deveni unul dintre factorii anecdotici ai festivalului. În felul în care se desfăşoară astăzi, vremea e factorul care îţi dă voie să respiri sau care te scoate din sărite atunci cînd te afli la concerte. De asemenea, dacă toate problemele de mai sus s-ar rezolva, poate că Festivalul de la Gărâna ar fi la fel de prezent pe Mezzo precum sînt cele din Marciac, Leverkusen sau cel de la palatul Salzau din Germania. Şi atunci România ar fi un loc frecventabil.
M-aş bucura să îi vedem în 2012 la Gărâna pe Tord Gustavsen, pe Trombone Shorty, pe Andy Sheppard şi, dacă ar fi posibil, pe John Surman interpretînd The Amazing Adventures of Simon Simon şi A Biography of Rev. Absalom Dawe cap-coadă.