Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Jan Bang, Lars Danielsson şi cîteva concluzii - Gărâna Jazz Festival, 2011


iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La orele la care scriu aceste rînduri sîntem acasă. Am plecat duminică noaptea, după recitalul celor din Lars Danielsson Project. Nu ne-am încumetat să mai coborîm spre Slatina Timiş, am pornit spre Reşiţa. Ploaie, fulgere, ceaţă, un drum acoperit cu apă, ceea ce mă împiedica să ghicesc chiar toate gropile. De cîteva ori am crezut că o roată sau alte părţi din maşină vor zbura prin pădure, atît de mari sînt denivelările şi gropile de pe drumul acesta. Calea asta, chiar dacă nu e marcată, mai poate fi considerată drum. Totuşi, e ceva asfalt, chiar dacă e brăzdat de gropi. Din cei treizeci şi cinci, patruzeci de kilometri, cîţi sînt între Gărâna şi Reşiţa, numai vreo zece, cincisprezece pot fi circulaţi fără emoţii. În rest e jale. Cum fulgera de se lumina totul în jur, părea că sîntem prinşi într-o lume fantomatică, într-un joc video apocaliptic în care călătoreşti printr-o zonă părăsită şi aştepţi cu înfrigurare să îţi sară în faţă ceva strigoi sau fiare sălbatice gigantice. Senzaţie întărită şi de trecerea prin Reşiţa, care, la orele unu ale nopţii, sub ploaia deasă, părea un oraş mumificat.
 
În ultima zi de festival au susţinut recitaluri Jan Bang, Lars Danielsson Project şi M Theory, o trupă românească pe care am auzit-o în timpul probelor de sunet şi mi s-a părut sigură pe sine şi puternică muzical. Din păcate, dacă am fi rămas să îi ascultăm, am fi plecat foarte tîrziu din Gărâna.
 
Jan Bang şi-a prezentat primul său album solo, intitulat ... And Poppies from Kandahar. I-a avut alături pe scenă pe colaboratorii săi din acest proiect, basistul Lars Danielsson, trompetistul Jon Hassel, chitaristul Eivind Aarset şi pe Erik Honore, care, alături de auorul proiectului, se ocupă cu live sampling. Cred că latura tehnică din spatele proiectului său şi din prezentarea sa live e mai captivantă decît muzica rezultată în urma colaborării acestor artişti. În dreptul fiecărui instrumentist - în afara lui Danielsson - se află cîte un laptop, iar pasajele cîntate de ei sînt mixate live de către Bang. Avem pe de o parte sampler-urile de atmosferă, peste care intră în direct instrumentiştii cu notele lor, note care imediat sînt preluate şi reluate sub alte tonalităţi şi efecte de către mix-er. Combinaţia asta de instrumente clasice şi hiper-tehnologie e interesantă în măsura în care deschide spaţii armonice noi, neumblate, nebănuite. Ceea ce nu este cazul aici.




 
Piesa care deschide această istorie muzicală e incitantă. E ca o trecere printr-un decor de film horror, cu bătăi de inimă adînci, cu respiraţii grele, cu multă tensiune creată cu ajutorul unei construcţii melodice aerisite, cu sunete promise, care se lasă aşteptate. Păşim apoi într-un peisaj industrial, un sound greoi obţinut tot printr-o economie de note şi de intervenţii ale artiştilor aflaţi pe scenă. Treaba asta mi se pare captivantă, faptul că obţii tensiune şi apăsare fără să forţezi timpanele ascultătorilor. Pînă aici toate bune. Însă odată instalat în spaţiul  acesta industrial, ascultătorul nu mai primeşte mare lucru. E ca un decor construit cu multă îndemînare, dar un decor în care nu se întîmplă nimic. După cincisprezece minute începe un proces muzical de multiplicare a aceluiaşi peisaj acustic, ca şi cum ai lipi mai multe imagini ale aceluiaşi obiect unele lîngă altele. Sfîrşeala pe care o obţine Michael Haneke în Der Siebente Kontinent, de exemplu, prin repetarea aceloraşi imagini - ale vieţii unei familii din clasa de mijloc într-o societate Occidentală - nu îi iese lui Jan Bang din cauză că în primele piese creează tensiune şi promite acţiune, nu numai nişte fotografii ale unui spaţiu urban imobil.




 
Aşa că am aşteptat cu nerăbdare intrarea lui Lars Danielsson, alături de chitaristul John Parricelli (care i-a fost colaborator pe Tarantella), de bateristul francez Xavier Desandre-Navarre (care a compus coloana sonoră a filmului Leon) şi de pianistul polonez Leszek Mozdzer. Danielsson şi Mozdzer colaborează din anul 2005, primul material pe care l-au înregistrat fiind The Time.
 
Ploua destul de tare. Ranch-ul în care se desfăşoară festivalul este construit într-o vale în Gărâna. Vîntul coboară spre vale exact împotriva cursului pe care îl are sunetul dinspre scenă către spectatori (ceea ce le e foarte clar celor din fundaţia Jazz Banat; ei au atras atenţia proprietarilor Ranch-ului că scena ar fi trebuit să fie construită în partea opusă plasării actuale - e o scenă fixă, nu e construită special pentru Gărâna Jazz, care e un festival în locaţie acolo). Cu vîntul în faţă şi pe ploaie, muzica suna catastrofal. Basul era distorsionat, te zgîria pe piele. Notele înalte ale pianului erau sparte. Mozdzer făcea semne neîncetat sunetistului, Danielsson la fel. La un moment dat Lars Danielsson a cerut inginerului de sunet să taie elanul microfonului său fiindcă avea extra-rezonanţă. Unul dintre microfoanele din pianul lui Mozdzer a fost înlăturat. E foarte probabil ca în condiţiile acestea artiştii să-şi fi pierdut cheful de a cînta. În afara lui Desandre-Navarre păreau că stau pe scenă fiindcă trebuie să respecte un contract. Către finalul reprezentaţiei (în care au fost incluse şi Praying, Fellow, Pasodoble, Suffering) ploaia şi vîntul s-au oprit. Au fost cîteva clipe de concert extrem de romantice.



 
Sunetul era cristal, puteai respira toată liniştea muzicii interpretate pe scenă. The Time, Pasodoble sau Between Us and the Light sînt unele dintre discurile mele preferate cînd vine vorba de calm muzical. Chiar şi în pasajele cele mai rapide, întepretate (pe discuri) de Danielsson, Mozdzer sau Fresco, vine în faţă liniştea dintre note şi bucuria de a trăi a fiecărei note lăsate să respire îndelung. Spaţiul acesta al bucuriei muzicale s-a aflat pe scenă şi în sufletele noastre vreo douăzeci de minute, cît mai mai durat recitalul. În ciuda insistenţei spectatorilor, Lars Danielsson Project nu a mai revenit pe scenă pentru a prelungi starea noastră de romantism.





fotografii realizate de Edith Lazar
Concluzii:
 
Prima dată am fost la Gărâna în 2007 să-l văd pe Jan Garbarek. Era un jazz-man la modă şi voiam să văd ce înseamnă un concert de acest fel. Muzica m-a impresionat, însă probabil că nu venise încă vremea să mă cufund în jazz. Trei ani mai tîrziu, cînd am ajuns să ascult aproape numai jazz, mi-era imposibil să mă întorc în timp încît să-i văd pe Nils Petter Molvaer, pe Nik Bärtsch venit prima dată la Gărâna sau pe Esbjorn Svensson Trio la Timişoara.
 
De-acum înainte sper să nu ratez nicio ediţie din Gărâna Jazz Fest, cu toate că am multe obiecţii faţă de ceea ce se petrece acolo.
 
În primul rînd detest lipsa de civilizaţie a proprietarilor Ranch-ului în care se desfăşoară festivalul. Faptul că impun organizatorilor păstrarea bîlciului culinar neaoş (mici, frigărui şi grătare) în spaţiul în care au loc concertele. La douăzeci de metri de scenă, pe ambele părţi, începe dezmăţul manelistic. Grătarele fumegă, dacă bate vîntul atunci fumul merge oblu pe scenă, dacă nu bate vîntul atunci merge pe spectatorii din preajmă. Probabil că dacă proprietarii ar înţelege că civilizaţie înseamnă altceva decît sărbători cîmpeneşti, atunci ar încerca să mute grătarele în capătul terenului pe care-l deţin (dacă în afară sau deloc e imposibil) şi să monteze un gard despărţitor. În felul acesta, anumite audiţii, acelea în care e vorba şi de linişte muzicală, nu ar fi curentate de rîsete zgomotoase ori de replici strigate între vecinii de la mesele aferente grătarelor presărate pe marginile Ranch-ului (rîsete şi replici care ajung şi pe scenă). Atunci cînd toţi spectatorii vor fi de acord că merită să alegi muzica şi nu vor mai cumpăra produsele culinare vîndute în acel spaţiu, poate că atunci vom începe să pierdem semnele provincialismului în care ne scăldăm.
 
În interiorul Ranch-ului, standul cu discuri ECM, ACT sau Blue Note al celor de la Andante e montat într-un spaţiu de trei metri pe un metru. N-ai loc şi timp să răsfoieşti discurile fiindcă, de cele mai multe ori, alţi oameni aşteaptă la rînd. În schimb, spaţiile cu ceaune sau grătare nu încap pe degetele de la o mînă şi sînt de patru cinci ori mai mari ca suprafaţă.
 
Cel mai bun teren pentru corturi e în partea dreaptă a Ranch-ului. E un teren particular (precum e totul în Gărâna) în care dacă vrei să campezi trebuie să plăteşti zece lei pe noapte plus cinci lei pentru maşină, dacă e cazul să fie şi o maşină. Nu costă mult, e drept, însă cred că e o treabă destul de obraznică să ai un spaţiu în care poţi primi o grămadă de corturi şi oferi o singură toaletă şi niciun duş.
 
Ultima parte din drumul pînă la Gărîna e un calvar, indiferent pe unde ai merge. Autorităţile asta ar trebui să asigure în primul rînd, un acces cît mai decent în localitate.
 
Pe de altă parte, organizatorii ar trebui să fie mult mai atenţi în pregătirea festivalului, în felul în care îşi aleg colaboratorii. E adevărat că artiştii sînt de primă mînă şi să îi vezi în România, cu un sunet de calitate, e un fapt care merită multă consideraţie. Însă un festival e reprezentat şi trăieşte şi de pe urma materialelor auxiliare prin care se prezintă. Catalogul festivalului din acest an este un haos. Pagini care se repetă, articole care încep pe o pagină şi se sfîrşesc zece pagini mai încolo, pentru că foile au fost legate aiurea.
 
Gărâna e un loc pitoresc atunci cînd e străbătută de acordurile muzicienilor care îi calcă pragul. Însă mocirla din interiorul Ranch-ului, răceala care te cuprinde cîteodată de la (atîta) ploaie, frustrarea care te cuprinde atunci cînd vremea strică un concert sau altul (Bärtsch şi Danielsson, anul acesta), toate acestea te pot face să-ţi doreşti o viaţă mai bună în timpul festivalului. Dacă toate celelalte condiţii legate de festival - drumul, amenajarea locului, eliberarea de mici şi grătare - s-ar rezolva, atunci problema vremii ar deveni unul dintre factorii anecdotici ai festivalului. În felul în care se desfăşoară astăzi, vremea e factorul care îţi dă voie să respiri sau care te scoate din sărite atunci cînd te afli la concerte. De asemenea, dacă toate problemele de mai sus s-ar rezolva, poate că Festivalul de la Gărâna ar fi la fel de prezent pe Mezzo precum sînt cele din Marciac, Leverkusen sau cel de la palatul Salzau din Germania. Şi atunci România ar fi un loc frecventabil.
 
M-aş bucura să îi vedem în 2012 la Gărâna pe Tord Gustavsen, pe Trombone Shorty, pe Andy Sheppard şi, dacă ar fi posibil, pe John Surman interpretînd The Amazing Adventures of Simon Simon şi A Biography of Rev. Absalom Dawe cap-coadă.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2011


1 comentariu

  • comentariu
    sunetistul, 27.07.2011, 02:30

    Problemele cu sunetul contrabasului se datoreaza lipsei suspensiei pentru microfonul pe care l-a folosit ( il uitase la San Sebastian de unde a venit).Microfonul a fost legat de Danielsson cu banda adeziva. De la pian nu s-a inlaturat nici un microfon, Mozdzer si-a indepartat monitorul din cauza reactiilor venite de la contrabas.

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Artă psihadelică, jazz în fotografii şi mozaic plastic - Gărâna Jazz Festival, 2011, Edith Lazar
 Mathias Eick şi Nik Bärtsch's Ronin - Gărâna Jazz Festival 2011, Lucian Maier
 Hiromi şi Food - Gărâna Jazz Festival 2011, Lucian Maier
 Avishai Cohen Trio - Gărâna Jazz Festival 2011, Lucian Maier
 Gărâna Jazz Festival 2011, Lucian Maier
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Jazz Gărâna, 2011


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer