Anul acesta (2011), cea de-a cincisprezecea ediţie a Festivalului Internaţional de Jazz de la Gărâna a fost marcată atât de prezenţa a numeroşi artişti importanţi din noul val al genului, precum Avishai Cohen, Nik Bärtsch, Hiromi, Mathis Eick sau Lars Danielsson, dar şi de iniţierea unor proiecte culturale prin care să fie aduse în atenţia publicului şi altfel de manifestări artistice decât cele deja înpământenite.
Expoziţiile organizate cu acestă ocazie au fost montate în cadre mai puţin formale, care, prin nonconformism, respectă tradiţia festivalului.
Live Colours, expoziţia artistului plastic arădean Cristian Buzneanu (numit cel mai adesea
elbus) a fost plasată pe simeze,
outdoor, la Ranch-ul MusiCal, locul unde s-au desfăşurat toate concertele. Prin pete de culoare, contururi îngroşate ale formelor şi o înclinaţie spre detaliu şi decorativ, lucrările sale, cu un puternic iz mistic, se apropie mai mult de ilustraţie decât de pictură. Îngeri evisceraţi, elefanţi, delfini, aluzii la substanţe halucinogene (toate simboluri ale unei percepţii supranaturale), peisaje care lasă să se întrevadă şi influenţa lui Paul Gaugain cu a sa Noah Noah, nuanţe psihedelice, fac trimitere către filosofia curentului hippiot actual, cunoscut ca
New-Age. Abordarea descriptivă a lui
elbus, însă, nu face decât să supra-evidenţieze această lume extatică, pe care artistul o caută atît de multă îndârjire încît o transformă în clişeu.
În spaţiul vecin s-a aflat expoziţia de fotografie a lui Charles Giuliano - artist, critic şi curator american, - primul artist care a avut suficient curaj încât să organizeze o expoziţie de
Artă Psihedelică în anii Contraculturii.
All my Jazz, prezentă la Gărâna, cuprinde o serie de portrete alb-negru ale unor mari jazzişti, printre care Miles Davis, Michel Petrucciani, Ella Fitzgerald, Philip Glass sau Muddy Waters, fotografii care au devenit
icon, chiar dacă iniţial Giuliano le-a realizat pentru a-şi ilustra articolele de critică muzicală. Imaginile au fost mărite şi transpuse pe suport laminat, un format potrivit acestui tip de
display outdoor. Din a doua zi de festival expoziţia a fost acoperită de vrafuri imense de publicaţii
Adevărul, Dilema Veche şi
Caţavenci. Şi aşa a rămas pînă la finele festivalului. E un gest care denotă atît lipsa de profesionalism a organizatorilor, cît şi lipsa de respect faţă de munca lui Charles Giuliano, care a fost de acord să prezinte aceste fotografii şi, mai mult decât atât, să le doneze pentru un viitor Muzeu al Jazz-ului de la Gărâna.
Un alt proiect interesant a fost
Expoziţia Internaţională de Artă Vizuală, vernisată într-un spaţiu mai puţin nonconformist, galeria
Arthouse, cu sediul într-o casă veche din localitate. Prevăzută ca un
one day show, ea este rezultatul unui atelier de creaţie de o săptămâna iniţiat de artista şi curatoarea Elisabeth Lili Ochsenfeld, atelier la care au participat 20 de artişti din ţări diferite. Tema care a servit ca punct de pornire în demersul creativ al artiştilor a constituit-o
valoarea localităţii din punct de vedere etnografic şi peisagistic, urmând ca această serie de lucrări să pună bazele unei colecţii locale. Sursele de inspiraţie au fost diverse: de la motive decorative la peisaje cu munţi şi dealuri, personaje îmbrăcate în porturi populare, materializate prin tehnci care mi-au creat sentimentul că participanţii au dorit să realizeze o trecere în revistă a curentelor artistice majore din istoria recentă a artei: lucrări în manieră impresionistă, lucrări cu tuşe şi pete de culoare expresioniste, cu un Rothko mai puţin difuz, dar ornamentat cu vrejuri, avânt abstracţionist, colaje şi
mixed media.
Dintre acestea mi-au atras atenţia două seturi de lucrări. Primul aparţine artistei americane Judith Uehling şi reprezintă patru hărţi diferite ce par a se continua. Ele înfăţişează drumul dinspre Banat spre Gărâna, într-o şerpuire care aminteşte de peisajul zonei, dar şi de moştenirea ei germană, subliniată prin cuvinte sau caractere gotice, elemente folosite pentru a construi o memorie alternativă a locului. Cel de-al doilea a fost realizat de un artist român, Radu Belcin, care nu a propus o valoare anume, ci mai degrabă a chestionat prin imagini aspectele temei propuse, de la forma locului, până la chestiunea identităţii şi a alegerii unei măşti.
Numărul de lucrări a fost unul impresionant deoarece, pe de-o parte, unii artişti s-au dovedit prolifici, iar pe de altă parte, pentru că nu s-a făcut o selecţie prealabilă a muncii lor, fapt care a făcut ca spaţiul restrâns să devină sufocant. Era de aşteptat ca un
runway project de acest gen să nu dispună de un catalog expoziţional, dar ar fi meritat totuşi o scurtă descriere a obiectivului său. În schimb, la intrare au fost plasate, într-un act de promovare, ilustrate ale unor lucrări şi cataloage de expoziţii precedente aparţinând artistei Elisabeth Lili Ochsenfeld.
Dincolo de aceste aspecte, Festivalul de la Gărâna 2011 a meritat ploaia şi frigul pe care am fost nevoită să le îndur, mai ales că am asistat la concerte deosebite, aşa cum a fost momentul isteric Avishai Cohen Trio sau spectacolul celor din Nik Bärtsch's Ronin.
