Circa o mie de locuri ocupate în sală, pe scenă, doar un pian, un contrabas şi un set de tobe. Nimic mai mult. Şi o mare de aplauze când urcă pe scenă trio-ul format de cântăreţul israelian de jazz Avishai Cohen (contrabas), pianistul Nitai Hershkovits, pe care Avishai l-a întâlnit în 2012, într-o cafenea din Tel Aviv, pe când Nitai avea 20 de ani şi cânta cu o incredibilă uşurătate a fiinţei care l-a cucerit pe basist, şi Ofri Nehemya, un baterist israelian despre care poţi să spui că e un puşti-minune, pe care Cohen l-a remarcat pentru cum ţine ritmul îndrăcit, se dezlănţuie în solo-uri de tobe, punctate subtil de pian, sau le alintă uşor, lăsând contrabasul să spună povestea muzicii. Despre titularul concertului nu ştiam mai mult decât câteva melodii ascultate pe Youtube, pe repeat, cumva în surdină, transformând orice activitate cotidiană într-o boemie sonorizată pe ritmuri de Orient-Mijlociu, împletit cu swing-ul jazzului classic. Ei bine, concertul a adus surdina în prim-plan, a transformat aşa-zisa boemie într-o realitate concretă, în care trei artişti făceau publicul să simtă ritmul mai ceva ca nişte trestii cugetătoare în bătaia muzicii.
L-am redescoperit pe Avishai Cohen, zis şi cel mai prolific artist israelian de jazz şi unul dintre cei 100 cei mai influenţi cântăreţi de bas, aşa cum cânta, ciupind corzile şi unduindu-şi gâtul pe ritm, semănând uneori cu un gargui din care ţâşneşte muzică. Nimic nu se compară cu prestaţia live, nici cea mai bună înregistrare, pentru că abia atunci ai şansa să cunoşti un artist, după cum comunică cu partenerii lui scenă (Cohen nu înceta să se mire şi să se bucure ca un copil când Nitai combina clapele de pian într-un lirism şi o siguranţă de sine, potenţate probabil de eveniment, sau când Ofri spărgea şi reconstruia ritmurile cu o viteză uimitoare, la tobe) şi după cum este primit de public. Trio-ul de pe scenă a primit rafale de aplauze, pe tot parcursul concertului, aproape la fiecare melodie. De aici mi-am dat seama că jazzul nu e o muzică de surdină, e la fel de mult o muzică de privit, pentru cei care ştiu să aprecieze pasiunea unor artişti, prin cum se mişcă, ce fac, cum arată, cum transmit.
La final, bis-ul era inevitabil. Cei aproape o mie de oameni din sală plecau fredonând un bum-bum-bdum-bdum ca de contrabas, ieşind încet şi rămânând minute bune în faţa Sălii Radio. Ar fi fost imposibil să nu observi locul, şi de la o staţie de metrou distanţă, şi să nu-ţi dai seama că acolo avusese loc un eveniment de o încărcătură demnă de un pelerinaj. Şi chiar dacă se ascultă ca muzică de fundal, uitată undeva în difuzor, în cluburi sau în concerte, până la urmă, cui nu-i place jazzul?