Cei răi şi cei buni - Viaţa e un miracol

Este evident că Emir Kusturica face un cinema curajos şi masculin. E un gest recognoscibil în toate filmele sale. Bosniacul îşi antrenează în mod radical personajele în poveşti la limita vitezei admisibile, dialogurile şi mişcările de cameră sunt întotdeauna îndrăzneţe, cu foarte puţine planuri-contra-planuri, şi foarte multe planuri-secvenţă... De fiecare dată protagoniştii săi sunt puşi să danseze ca şi cum ar fi ultima lor zi de viaţă, după ce au fugit întregul film de un război sau de un duşman intim...

În Viaţa e un miracol, o poveste "feroviară", nimeni nu va scăpa de ardoarea fanfarei. Luka este inginer de căi ferate. S-a mutat cu soţia, o fostă cântăreaţă de operă acum nevropată, şi cu fiul, viitor fotbalist, de la Belgrad în Bosnia. În satele din jur viaţa este imuabilă: administraţie coruptă, tinerii se îmbată şi visează, urşii decapitează ţăranii pe drum, iar măgăruşul este până la urmă omorât. Este într-adevăr un miracol că viaţa continuă în aceste condiţii...

Cu toate acestea filmul este inundat de frumuseţea şi de lumina peisajelor, a muntelui, a câmpiilor şi a pădurilor, un "acasă" care explică ataşamentul oamenilor pentru aceste locuri. Numai că, odată cu prima zi a războiului, Luka se trezeşte singur: soţia lui fuge cu un altul, iar fiul său, proaspăt mobilizat, cade prizonier. Kusturica arată războiul din capătul ocheanului, insistând pe poveştile şi pe catastrofele personale, demonstrând cât de ireale sunt toate aceste gesturi.

Curând Luka devine paznicul unui ostatec, care este o ea, o frumoasă musulmană cu prenume de înger şi cu un surâs care îi topeşte inima. Din fericire, din nou, viaţa e un miracol şi iubirea nu se sinchiseşte de frontierele geopolitice... Fidel poeziei sale excentrice şi destul de facile, Kusturica îi lasă pe protagonişti pradă sentimentelor, pune în scenă momente de graţie pură, adăugând secvenţe "onirice" gen patul care zboară peste stepă...

Universul său baroc, simţul său rabelaisian al cinema-ului povestesc aici nemurirea iubirii, într-o versiune balcanică a lui Romeo şi Julieta. Gagurile şi scenele de isterie se succed ca într-un montagne russe. Kusturica multiplică aici schimbările de ton şi culmile tensiunii. El trece de la râs la lacrimi, de la farsa monstruoasă pe gen slav, cu menajeria ei omniprezentă de vodkă în râuri, la drama sentimentală, cu o uşurinţă incredibilă. Aceste drumuri continue între Istoria cea mare şi "războiul privat" provoacă uneori o senzaţie de saţietate, dorinţa de a mai diminua sonorul şi de a regăsi puţin calm. Însă detaliile ocupă ecranul până la limita suportabilului. În prim-plan o femeie priveşte un bărbat cu enormă iubire în ochi, în planul secund o pisică profită de neatenţia ei pentru a-i fura o bucată de carne, iar în al treilea plan un tren de contrabandă trece în timp ce spaţiul este umplut de focurile între cele doua tabere...

Kusturica nu judecă războiul, ci ne arată doar consecinţele: tineri soldaţi care trag invers, nebuni care devin brute sângeroase şi putregaiuri sociale care se îmbogăţesc şi trag cocaină pe calea ferată... Luka şi femeia musulmană încearcă uneori să descopere diferenţe culturale pentru a-şi explica de ce ea i-a devenit prizonieră. În van, însă, musulmani sau sârbi, expresiile sunt aceleaşi, înjurăturile la fel...

"Viaţa e un miracol", ne strigă regizorul cu un optimism disperat, deşi minunata sa poveste de dragoste seamănă din ce in ce mai mult cu un joc al spiritului...