Viaţa. Un miracol. Argumente.

Pentru că după ce a reuşit în fine un film cu happy end (Pisica albă, pisica neagră), Kusturica reuşeşte primul său film de dragoste, imposibilă ce-i drept, dar contagios de vie.

Pentru că deşi sătucul pare desprins din Menzel iar atmosfera din Bunuel via Renoir (dacă ţineţi neapărat la referinţe cinematografice), produsul final, absurd şi delirant, e Kusturica 100%.

Pentru că paralela viaţă / cale ferată neterminată e pe cât de exactă pe atât de crâncenă.

Pentru că, din cele trei personaje principale, unul (Luka) refuză să înţeleagă, altul (Jadranka) înţelege perfect, iar al treilea (Sabaha) nu poate. Încă.

Pentru că citatul obligatoriu din Fellini vine, pour une fois, în timpul mult comentatei dar atât de necesarei secvenţe onirice.

Pentru că războiul, deşi inevitabil, e prezentat mai întâi simbolic (asasinatul, meciul de fotbal) şi apoi distant, la televizor sau după dealuri.

Pentru că Dr. Nelle, vocalist la No Smoking şi ocazional actor, joacă la fel de bine precum cântă şi vorbeşte ungureşte mai bine decât joacă.

Pentru că cel mai complex personaj nu e nici nevasta care cântă operă în creierii munţilor, nici poştaşul pasionat de şah, nici puştiul îndrăgostit de fotbal, nici noul primar, amator de droguri din mers şi sex german prin satelit şi nici măcar moşul enigmatic despre care oamenii cred că a murit de mult... ci măgarul îndrăgostit, lacrimogen şi sinucigaş, un adevărat deus ex machina.

Pentru că omul Kusturica a trăit şi a respirat la propriu acest film (15 luni de filmări), şi asta se vede în fiecare cadru.

Pentru că regizorul Kusturica e singurul capabil să te facă să plângi (pierderea de sânge) şi să râzi (bancul cu pinguinul) în acelaşi timp. Cu lacrimi.

Pentru că o glumă simplă (răcanul cu arma pe dos), banală în oricare alt film, devine prin (dublă) repetiţie, o mostră de umor suprarealist, condimentat cu o trimitere subtilă către un alt film clasic despre nebunie: "This is the end, my only friend... the end"

Pentru că cineva foarte drag mie a întrebat candid(ă) la final; "Românii de ce nu pot face aşa filme?"

Pentru că, draga mea, se scrie cinema dar se pronunţă Kusturica.