Scena.ro / august 2011
film sau teatru?
Mă întreb, din punct de vedere erotic, ce atrage mai mult, teatrul sau filmul? Punându-mi această întrebare, aşa, la prima vedere, aş alege filmul. Teatrul are ceva greu. Mă pune pe gânduri. Îmi cere să fiu adânc. Mă încurcă. Filmul, în schimb, are ceva uşor. Îmi dă voie să fiu superficial. Mă lasă să-mi beau cafeaua pe terasă fără să fac nimic. Dacă mă gândesc mai bine, teatrul mă duce cu gândul la o relaţie serioasă, la hai să ne cunoaştem, la căsnicie. Filmul are ceva trecător, atinge, seduce, nu dă deloc impresia că ar avea intenţii serioase.

E interesant faptul că procesele de realizare, şi mă refer aici în primul rând la lucrul cu actorul, ale celor două arte coincid foarte mult cu cele două senzaţii de mai sus. Repetiţia lungă de zi cu zi la teatru seamănă mai mult cu o căsnicie, în timp ce repetiţia de la filmări e mai mult o seducţie de moment, o scurtă îndrăgostire.

relaţie ideală
Poate că şi din cauza asta am simţit nevoia să le am pe amândouă. Dar nu vroiam să le am pe amândouă oricum, ci simultan şi în aceeaşi poveste. De multă vreme mă bântuia curiozitatea să văd cum aş putea să le aduc împreună fără ca filmul să devină doar un instrument al spectacolului de teatru sau invers. Cu alte cuvinte căutam formula unui spectacol construit pe un echilibru perfect, în care filmului îi este permis să rămână film şi teatrului să rămână teatru. Totodată îmi era clar că această împletire nu se poate produce decât dacă filmul uită puţin că e film, iar teatrul că e teatru.
Vroiam să nasc un amestec, o fiinţă ce există doar pentru această poveste pe care vreau s-o spun, un soi de relaţie ideală.

adulter-poveste de dragoste

realitate
Pe acest fond, lipsea doar povestea, care a apărut la un moment dat sub forma unei întâmplări adevărate. O poveste de dragoste captivă între două căsnicii. Un el şi o ea se îndrăgostesc, în timp ce amândoi au deja propria lor familie. El şi ea trăiesc la distanţă în două oraşe diferite. După 7 luni de iubire nebună, povestea se termină. La câteva luni după finalul poveştii din realitate primesc corespondenţa electronică. Mai precis, mailurile trimise de ea. Peste 900 de mailuri. Le citesc ca pe un roman şi mă fascinează două lucruri: femeia şi dedublarea ei între realitatea familială şi realitatea în care e îndrăgostită de un alt bărbat. Aşadar mă interesa un portret dedublat.

ficţiunea
Aşa am ajuns la următoarea poveste: într-o seară, cu câteva zile după Crăciun, o femeie în jur de 34 de ani, se pregăteşte să-şi părăsească definitiv familia, soţul şi băieţelul de 5 ani. Ea pleacă la bărbatul care a făcut-o să se îndrăgostească atât de tare încât a ajuns să nu mai înţeleagă deloc cine a fost ea până acum. Adică de când trăieşte cu actualul ei soţ. Nu înţelege cum a putut să fie atât de altcineva, cum a putut să renunţe la ceea ce este ea de fapt. În consecinţă, când ajunge acasă şi începe să pregătească plecarea n-are nicio remuşcare, niciun sentiment de vină, singura ei preocupare este să lase totul perfect în urma ei, încât soţul şi băieţelul să fie "mulţumiţi". Însă, pe măsură ce încearcă să pregătească plecarea "perfectă", lucrurile se complică şi îi scapă încetul cu încetul de sub control. Ca într-un final s-o vedem la sfârşitul celor 56 de minute cum iese pe uşă, dar fără să ştim exact dacă îşi părăseşte familia sau nu.

formula
Spectacolul spune, în timp real, povestea ultimilor 56 de minute, pe care această femeie, le petrece la ea în casă, singură, înainte de plecare. Iar spectatorul poate urmări povestea simultan, din două perspective diferite: cea a teatrului pe de o parte şi cea a filmului pe de altă parte.

perspectiva filmului
Contrar celor spuse la început, am ales filmul ca mijloc de a descrie realitatea femeii de acasă. Adică filmul devenea lumea căsniciei, "partea soţului". Filmul ne-o descrie din momentul în care o vedem intrând în casă. O vedem cum arată, cum e îmbrăcată, cum merge, vedem casa în care locuieşte şi acţiunile pe care le face în această casă, cum mănâncă, cum spală, cum se descalţă, cum îndreaptă bradul de Crăciun etc.

Acum s-ar putea spune că şi teatrul ştie să descrie, care-i problema? Da, dar teatrul o face altfel. La teatru femeia care apare se poate transforma oricând într-un bărbat sau într-un alt personaj. Teatrul are întotdeauna o relaţie mai ambiguă cu realitatea, lasă mereu loc interpretării, sugestiei, fanteziei. Un ghiveci poate să fie oricând pădurea. Teatrul e mai mult o joacă cu realitatea, în teatru lucrurile nu "sunt" ci "pot" să fie.

În schimb filmul nu se joacă cu realitatea, o aduce aşa cum e ea. Acolo masa e masă, pădurea e pădure, fata e fată, indiferent de abordarea lor stilistică. În film, diferenţele apar dincolo de acest fapt şi ţin de măiestria şi stilistica fiecărui realizator în parte.

Numai că filmul nu s-a mulţumit doar cu rolul său descriptiv şi începea să ceară mai mult. De ce? Simplu, pentru că avea mai multe de spus decât o simplă descriere. Refuza să fie băgat în sertar, să fie doar "căsnicia şi familia". Îmi dădea de înţeles că ceea ce îmi arată nu e doar ce se vede, ci e mai mult. Şi începea, într-adevăr, să exprime mai mult decât credeam eu că e, sau poate fi. încerca să mă convingă că o simplă spălare a unei căzi e mai mult. E o poziţie a corpului, o energie, un raport cu casa, cu viaţa, că în acea femeie care spală se ascunde ceva, ceva ce merită urmărit şi ascultat. Şi aşa a început o întreagă luptă în care filmul cerea mai mult spaţiu, cerea mai mult sunet, cerea, cu alte cuvinte, să las deoparte teatrul.

perspectiva teatrului
Dacă filmul prelua rolul unei realităţi exterioare, ea în casa familiei, cu alte cuvinte rolul "soţului", teatrul juca rolul realităţii interioare. Adică femeia dincolo sau în afara familiei, cu alte cuvinte rolul de "amant".

Spre deosebire de film, teatrul nu prea poate să-şi permită luxul de a descrie. Teatrul te obligă să vii repede cu miez, cu tensiune, cu energie. Din acest motiv, impresia mea este că teatrul lucrează mai mult pe verticală şi din interior în exterior, pe când filmul funcţionează mai mult pe orizontală şi invers decât teatrul, din exterior în interior.

Dar, la fel ca şi filmul, nici teatrul nu s-a lăsat închis într-un sertar. Nu era dispus să accepte doar rolul de "lume interioară". Vroia mai mult, cerea o exteriorizare din ce în ce mai puternică, tindea câtre mişcare, câtre o realitate din ce în ce mai completă, vroia să arate cât de multe poate. Altfel spus, nu era deloc dispusă să cedeze scena filmului.

spectacolul
La început am sfidat cumva natura teatrului şi am încercat să construiesc planul scenic cu foarte puţin text, cu mijloace mai degrabă filmice. În felul acesta se construiau două filme simultan, ambele cu aceeaşi actriţă, numai că un film se derula pe ecran, iar celălalt pe scenă. Din comunicarea celor două "filme" rezultă tensiunea, spectacolul de teatru.

Această variantă, care mi se pare în continuare extrem de interesantă, s-a lovit de o problemă tehnică. Şi anume, forma sălii de la Teatrul Act. Ca să poată urmări povestea, spectatorul din zonele laterale ale sălii era obligat să opteze continuu pentru unul din cele două planuri. Ceea ce ducea la o fracturare mult prea puternică a celor două. Iar odată fracturate, ele două nu se mai puteau alimenta reciproc cu sens, cu valoare, cu energie.

Pentru că, fireşte, n-aveam mijloacele să recompun forma sălii şi pentru că spectacolul nu mai putea fi mutat în altă sală, am decis să schimb structura spectacolului. Moment în care a început să se schimbe tot, chiar şi filmul la nivel de montaj.

Înainte de toate, teatrul ca mizanscenă trebuia îmblânzit. Ca să poată fi urmărit cu uşurinţă din toate unghiurile am început să-l construiesc mult mai static. Iar pentru că devenise mai static energia pierdută trebuia suplinită cu text. În felul acesta foarte mare parte din construcţia scenică bazată pe acţiune începuse să fie mutată în text.

cât teatru, cât film?
Simultan cu tot acest proces de construcţie şi de continuă transformare a spectacolului întrebarea cheie era: unde las mai mult film, unde las mai mult teatru? Cine primeşte cât? Cum să fie proporţia? În ce clipă schimbăm atenţia de la una la alta? Iar ce părea la prima vedere doar o problemă vizuală, s-a dovedit a fi mai ales una sonoră.

În felul acesta, toată schizofrenia şi sfâşierea unei relaţii adulterine, în care femeia e împărţită şi obligată să trăiască în paralel şi simultan în două realităţi diferite, s-a transpus perfect în relaţia mea cu filmul şi teatrul. Cu încercarea mea de a trăi cu ambele într-o formulă visată, într-o formulă pe care am denumit-o mai sus "relaţia ideală".

În poveste, la un moment dat, femeia citeşte o scrisoare, în care soţul spune că ştie de relaţia ei pentru că i-a citit mailurile. Dar că nu vrea să se despartă de ea, că o iubeşte şi o ameninţă că şi ea ar trebui să-l iubească pentru că nu e dispus s-o lase să plece cu copilul. Mă întreb, ce-o fi însemnând asta pentru relaţia mea viitoare cu teatrul şi filmul?

Notă: Spectacolul 9 grade la Paris se joacă duminică, 4 septembrie 2011, ora 19, la Muse - Teatrul de pe Lipscani, în cadrul Festivalului de teatru Undercloud, 2011.

De: Peter Kerek Regia: Peter Kerek Cu: Alina Berzunţeanu

0 comentarii

În programul cultural

Hotel Caro, terasa La Hamace
29.07.2021 21,00

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus