Poveste foarte pe scurt în 5 secvenţe - Fata cu cărămida-n gură

secvenţa 1
sfârşitul lunii mai
sala teatrului foarte mic. renovare. zgomot de bormaşină. exerciţiu hamlet. theo herghelegiu prezentă în sală ca prietenă, urmăreşte interesată repetiţia. intr-o scurtă pauză, vorbind despre gropar, îi spun: ştii că vreau demult să lucrez cu tine? nu ţi-am spus niciodată. de ce? mă întreabă. răspunsul meu o face să râdă. "o să scriu ceva", îmi spune.

secvenţa 2
peste o săptămână, primesc un telefon. "l-am scris şi ţi l-am trimis. spune-mi dacă-ţi place". deschid calculatorul, alerg printre cererile de prietenie de pe fb şi îl găsesc. fata cu cărămida-n gură. râd. fără să citesc piesa. îmi place titlul. citesc. râd. râd. mă întristez. sub titlu, scrie: teatru naiv. piesă simpatică şi tristă în două acte. un text despre dragoste, moarte şi identitate. nu avea cum să nu mă provoace. pe mine ca om în primul rând şi apoi ca actriţă. întâlnirea dintre o traducătoare şi un câine face posibilă descoperirea sentimentului şi a gestului de tandreţe. "mângâie-mă" "ce să fac?" mângâie-mă" " nu înţeleg"...
din păcate uneori înţelegem când este prea târziu. există cineva care intervine "şi rezolvă treaba". după care, evident, nu mai e nimic de făcut (vorba lui theo herghelegiu, zisă şi teuka)

secvenţa 3
prima lectură. cu dragoş s. cu toate că textul era scris pentru amândoi, are puterea şi sinceritatea să ne spună: nu-i de mine. nu i-am spus niciodată că l-am admirat pentru acest lucru. ora 23. teatrul arca. vroiam să repetăm după un spectacol. tot al lui theo (mama "independentului"). stăm toţi trei şi facem liste cu actori posibili. începem să sunăm. ori nu aveam banii ceruţi, ori nu erau în bucureşti, ori nu raspundeau... nu reuşim. numele lui cristi toma a fost vehiculat extrem de des. jucasem cu el în proştii sub clar de lună în regia ancăi colţeanu. el gogu, eu clementina. daaaa. dimineaţa, îl sun iar. hotărâsem că era foarte potrivit. uf, răspunde. spune da.

secvenţa 4.
o altă primă lectură. ne împrietenim cu textul, cu situaţia. mă sperie în mod paradoxal faptul că am ajuns prea uşor la el. o prostie. din partea mea. oare pentru că-mi place atât de mult? este un tip de umor pe care îl apreciez şi la care vibrez. este o întâlnire cu un personaj după care tânjeam. demult. anca colţeanu întotdeauna mi-a spus: îţi trebuie o piesă în care să-l laşi să iasă la suprafaţă. acum se numeşte gloria. altă dată se numea marcella (din autograful - monolog de aldo nicolaj)

secvenţa 5
repetiţii. noaptea. de la 22. singurul timp comun. theo insistă pe sensurile profunde... este o piesă în care accentul este pus pe actor, fără artificii regizorale, orice frază pe care nu o înţelegem... devine un "viciu de logică".
în spaţiul cu pereţii la cărămidă, lăsaţi aşa parcă special pentru piesa noastră (spaţiul de la unteatru: str. ilfov nr. 1), andreea duţă (responsabilă cu mişcarea scenică) se bucură de fiecare element de recuzită pe care îl găseşte; ea este cea care ştie să întindă cablurile şi să pună în funcţiune reflectoarele. în acelaşi timp orice mişcare minimală pe care ne-o dă, este extrem de importantă pentru crearea unui cadru necesar acestui tip de spectacol, asemeni unui exerciţiu de matematică, i-aş spune. sau ca să-mi facă şi plăcere, exerciţiu gramatical. nu sunt la prima colaborare cu ea... şi de fiecare dată i-am simţit prezenţa din plin în spectacole, într-un mod firesc, fără ostentaţie. cristi, cu care am bucuria să mă reîntâlnesc, se duce să ne ia cafele şi îngheţată. este cel responsabil cu bună dispoziţia noastră. sunt actori parteneri pe care i-am apreciat întotdeauna pentru inteligenţa lor scenică, autentică. am descoperit de asemenea o actriţă cu un farmec aparte: adriana pârvu. ea este fata. cu cărămida-n gură. o colegă şi o prietenă minunată. sunt convinsă că theo este responsabilă cu această stare de bine, fără să te lase să leneveşti, însă. am auzit odată cum un regizor cu experienţă i-a spus unuia mai tânăr. "lasă actorul întâi să se simtă în largul lui şi apoi vino cu indicaţii regizorale" poate că ăsta este secretul pentru a-l face pe actor sa i se pară că totul este de fapt foarte simplu.
trăiesc din plin bucuria întâlnirii cu un personaj " plecat". "mai mult" sau "mai puţin" decât mine. acel magic "mai" de care îmi vorbea florin zamfirescu şi pe care am început să-l pun în aplicare ori de câte ori m-am împrietenit cu un personaj.

şi ţinând cont de faptul că este un spectacol extrem de independent, cea mai mare bucurie este cea a întâlnirii cu nişte oameni minunaţi.

Notă: Spectacolul Fata cu cărămida-n gură se joacă miercuri, 7 septembrie 2011, ora 21:30, la Muse - Teatrul de pe Lipscani, în cadrul Festivalului de teatru Undercloud, 2011.