Planuri întretăiate - 9 grade la Paris

Piesa montată de Peter Kerek, 9 grade la Paris, se desfăşoară sub auspiciul cifrei doi: teatru dublat de film sau film dublat de teatru, un personaj care se dedubleză, perspectiva unui cuplu banal şi cea a unui cuplu iligitim, un monolog care se intersectează cu o proiecţie video.
 
Este o poveste spusă în timp real, după cum afirmă regizorul, în 56 de minute. Ni se propun două spaţii de desfăşurare a acţiunii: casa, în film şi scena, al cărei unic element de decor este un scaun cu braţe.
 
Spectacolul începe cu o secvenţă de film: un cadru static cu scările interioare ale unei case decorate pentru sărbătorile de iarnă, apoi apariţia unei pisici negre (semn rău?) şi o Ea care se întoarce acasă. Imediat, în faţa publicului apare acelaşi personaj, se aşează pe scaun şi îşi începe în forţă mărturisirea, cu o proclamaţie de independenţă: pleacă, îşi părăseşte soţul şi copilul, pentru că e îndrăgostită de un alt bărbat.
 
Şi de aici, cele două planuri se întretaie. Pe de o parte, filmul ilustrează banalitatea universului cotidian. Ea îşi îndeplineşte obosită ritualul, îşi schimbă hainele, mănâncă, îşi pregăteşte cada pentru baie, face curăţenie (într-un stil maniacal, o îmblânzită formă de catharsis, echivalând cu nevoia de absolvire de vină), răspunde la telefon soţului îngrijorat, îşi calmează pacienţii (este medic pediatru), îşi susţine prietena când aceasta îşi suspectează soţul de adulter. Pe de altă parte, pe scenă, planul fizic al proiecţiei video este înlocuit cu cel psihologic, cu o întâlnire cu sine însăşi, confruntarea cu adevăratul duşman, conştiinţa. Sătulă de monotonia de care are parte alături de disgraţiosul ei soţ cu "gât subţire, de cocostârc", Ea viseză la un Paris unde sunt 9 grade, acum, în 27 decembrie şi unde ar trebui să meargă cu amantul. Astfel, se adânceşte şi senzorial distanţa dintre realitatea unei femei eşuate într-o existenţă comună, şi o lume mai bună cu celălalt, în care ar avea, poate, şansa să fie cu adevărat fericită.
 
Alina Berzunţeanu are o interpretare curată, în ton cu fiecare ipostază a sinelui (soţie infidelă, mamă grijulie, amantă înţelegătoare) şi cu fiecare personaj invizibil în film, dar prezent pe scenă prin convorbirile telefonice (soţul plictisitor, bunica-pacientă prăpăstioasă, prietena sadică). Povara literei stacojii pare reală, Ea trece cu naturaleţe de la extaz la agonie. Ar putea să-şi schimbe viaţa, trăind cu iubitul, dar soţul a aflat de infidelitatea ei şi îi propune un târg meschin: ruperea oricăror legături cu amantul şi continuarea relaţiei lor, pentru a nu-i lua fiul. Spectatorul este antrenat în manejul acestei decizii care nu devine clară nici la sfârşitul filmului, când ea părăseşte casa, aparent pentru a răspunde unei datorii de serviciu. Ce este moral? Să plece, să nu plece?
 
9 grade la Paris este un spectacol interesant prin hibriditatea sa, dar, destul de cuminte. Fără a produce mari transformări în spectator, îl determină, totuşi, să se gândească la chestiuni grave.