Câteva zile înainte de Crăciun. Marţi, miercuri... poate chiar joi. O vilă elegantă, parter-etaj, cam cu tot ce trebuie traiului confortabil al unei familii din clasa de mijloc. O femeie, cu nimic deosebit în înfăţişare, freacă cu îndârjire cada de la baie, altfel strălucitoare, ce pare imaculată. Hiper-hărnicie, automatism... inerţie? Obsesia curăţeniei desăvârşite, a îndepărtării oricăror urme, reale sau imaginare, îi bântuie adesea (spun psihologii) pe cei care îşi ştiu conştiinţa pătată. O menajeră pe care te poţi baza? Deloc. Este "doamna şi stăpâna casei", formulă des uzitată în secolul trecut, rămasă azi doar prin cărţi sau niscai amintiri din ce în ce mai vagi. La maturitatea încă tânără pe care o arată, nu este deloc ceea ce reprezenta, pentru generaţiile + 50, gospodina perfectă: durdulie, cu şorţul în faţă şi cu bigudiuri pe sub o basma protectoare, cu cămara plină de conserve puse manu propri şi cu frigiderul doldora de bucate alese, handmade. Dimpotrivă. Din tradiţia moştenită rămâne doar mersul la biserică. Cel puţin acesta este motivul invocat, pentru care nu i-a răspuns soţului la telefon. Nu, nu altceva! Se poate?!...
Mai curând ştearsă, poate chiar banală ca aspect, purtând cu ea o răbdătoare resemnare ce bate spre plictiseală, lesne de confundat cu placiditatea, Gabi este "numai" doctoriţă; mai precis, medic pediatru. Informaţia vine prin alt apel telefonic, care o smulge din îndeletnicirile casnice - mama unui mic pacient îi cere ajutorul pentru o boală apărută supra-acut. Tele-consultaţie etalon; primele indicaţii terapeutice oferite cu răbdare, chiar cu aceeaşi aparentă blazare pe care am văzut că o poartă din cameră în cameră. Din nou singură. Aceeaşi linişte. Se plimbă, fără treabă şi parcă fără rost, prin interiorul confortabil. Trece, la fel de inertă, pe lângă bradul de Crăciun cu pachetele aşezate îmbietor; nu şi pentru ea! Cel puţin aşa se observă din afară. Pare că aşteaptă ceva. Alt telefon. Răspuns binevoitor, mai personalizat decât la precedentul: o prietenă. Din replicile Gabrielei (căci pe apelantă nu o auzim, ca de altfel pe toţi ceilalţi interlocutori, identificabili doar prin răspunsurile ei), înţelegem că femeia este disperată. A aflat că o înşală soţul. Dramă, mânie, disperare. Patetismul specific unor asemenea crize. Ceva mai participativă, dar totuşi neîncrezătoare în văicăreala amicei (că doar suntem oameni serioşi!) Gabriela caută să o liniştească. Totuşi, inventarul victimei înşelate pare destul de greu de minimalizat sau de combătut. Generoasă, Gabriela se oferă să dea fuga la ea, să-i ofere un umăr de nădejde pe care să-şi verse amarul. E nevoită să-şi întrerupă bunele oficii: din nou, pe cealaltă linie, soţul, iubitor şi grijuliu, aflat cu băiatul lor în oraş. Să nu-i aştepte cu masa. Şi să caute sub brad, are un plic... de la Moş Crăciun. "Te iubesc!". "Şi eu te iubesc"... ca-n filmele americane. Da? O mirare automată, ca de la cineva care nu crede în surprize şi, de aceea, nici nu le aşteaptă. Dar, mă rog... va vedea. De sub plictiseala aparentă, încep să se întrevadă, la o privire mai atentă, primele crăpături. Până una alta, însă, revine la prietena părăsită. Dovezile infidelităţii masculine apar în cascadă. Detectivismul femeii înşelate are în el şi ceva urât... foarte urât, dar scuzabil: i-a spionat "Bibicului" lista convorbirilor telefonice. Cu folos... cu indignare şi cu disperare. Lipseşte doar sticluţa cu vitrion englezesc; dar pare pe aproape. Motiv decisiv. Doctoriţa de copii este şi de suflete, va da fuga în ajutor. Doar că... În timp ce recomandă terapia prin biserică, ridică de sub brad plicul anunţat şi îl citeşte pe genunchi. Lumea se învârteşte, se prăbuşeşte instantaneu - pentru ea, ca şi pentru spectator. Biletul lăsat de către soţul-Mangafa începe cu "Draga mea..." şi îi aduce la cunoştinţă că omul este la curent că ea (da, chiar ea!) are un amant: câteva sute de emailuri şi peste o mie de sms-uri violate - urât dar eficient; adevărul mai presus de metoda prin care a fost obţinut - nu-i lasă nici un spaţiu de negare. I se oferă, totuşi, o şansă: să renunţe definitiv la lover boy, cu promisiunea că legitimul are în el puterea să o ierte şi să uite tot. Reversul e cu divorţ şi pierderea copilului. Absolut neaşteptată, lovitura ca de măciucă e recepţionată în plin: bâlbâiala, năuceala, furia aferentă. Convorbirea telefonică paralelă se taie ca maioneza. Prima reacţie, fermă şi furibundă: NU! Plicul astfel "rezolvat" este pus înapoi, sub brad - răspuns ferm, curajos, total. Absolut întâmplător, pomul se prăbuşeşte într-o parte (simbol cam prea explicit, noroc că e singurul din tot filmul). Dar... totuşi... Şi dacă...?! cu gesturi nesigure, negaţia este retrasă şi ascunsă bine. Semn de prudenţă, de reflecţie, sau de viclenie?
Colac peste pupăză, altă ţârâitură: micuţului pacient îi merge rău. Nervoasă, confuză, dezorientată - dar totuşi medic - trebuie să meargă să-l examineze. Când? Nici o precizare. Certă rămâne plecarea. Scara interioară este coborâtă, printre scintilaţia, ca un "făcut cu ochiul" al beculeţelor de Crăciun, cu pas enervat, apăsat, precipitat. Descuiatul sună brutal, ca uşa unei temniţe în curs de izbăvitoare părăsire. Încotro? Colo? Dincolo...?! Sau... Uşa se trânteşte. Linişte. Şi ceva confuz - parcă, parcă... Dacă nu te-ai dus pe fentă şi ai avut răbdare şi atenţie până la ultimul cadru, descoperi că personajul, copleşit în propria-i "trilemă", a rămas totuşi pe loc. Stop cadru în clar-obscur.
Spre lauda autorului, filmul are suspans şi fineţe. Te ţine, te incită, te provoacă să te strecori, să eviţi capcanele şi aparenţele, să înţelegi. Căci nimic nu-ţi este dat ţie, ca spectator, cu limpezimea concluziilor pripite, dar păguboase, al evidenţelor false. Certitudinile sunt primejdioase, mai ales într-un asemenea amalgam de trăiri. Femeia, eternă şi complicată poveste! Minimalismul asumat (poveste, mijloace de exprimare) aduce conflictele exterioare într-un plan al bâjbâielilor necesare, al deducţiilor pe muchie de cuţit, lesne de dat peste cap de nesfânta realitate. Evoluţia personajului Gabriela are ceva asemănător unui tub de neon învechit, uzat, uitat acolo, în suportul lui, care pâlpâie şi sclipeşte intermitent, de zici că ori... ori. Când colo: nici... nici. Sufletul insondabil al unei femei aflată la o veritabilă răscruce a vieţii oferă surprize şi profunzimi, ezitări şi furii, decizii care se răsucesc de la un moment la altul, de la un argument de viaţă la altul. Important e că Peter Kerek nu caută să explic(itez)e nimic din toate acestea, preferând să le adune, să le răsucească cu o certă şi fină măiestrie a cunoaşterii sufletului feminin. Nu ştiu cât îl ajută interpreta, căci Alina Berzunţeanu avea, la momentul realizării secvenţelor filmate, o destul de redusă experienţă cinematografică. Dar şeful (sub aspect artistic) şi soţul actriţei pare a fi mizat, într-un fel, pe celebrul "Efect Kuleşov", ajutând-o astfel să-şi depăşească temerile din faţa camerei de filmat.
Pentru că... aici apare un alt aspect deosebit de important şi care conferă unicitate acestui film(uleţ) de nici o jumătate de oră. Iar pentru a-l explica revin la spectacolul de la Act, montat în 2010, simultan cu lansarea scurtmetrajului. Acolo, întreaga istorie era narată pe două planuri distincte. În avant-scene, personajul Gabriela se confesează - ai zice sincer, deci adevărat - relatând clar, crud şi cinic că, chiar atunci, în ajunul Crăciunului, urmează să-şi părăsească soţul şi copilul, fugind la Paris, unde o aştepta amantul. "E viaţa mea... e decizia mea!" Tot discursul, jucându-se pe registre şi ezitări, pe vise şi fantasmagorii se coagula într-o revărsare de ranchiune şi neîmpliniri, de frustrări şi dorinţe, unele mai păcătoase decât altele. Asta în timp ce, pe un ecran cinematografic, urmăream imaginile acţiunilor ei casnice, pasămite paralele cu netrebnica şi inedita confesiune. Se stabilea acolo o relaţie, ai fi zis complementară, păcălindu-te cu abilitate şi dichis asupra raportului dintre real (confesiunea directă) şi imaginar (secvenţele de arriere-plan). Când, în realitate, lucrurile stăteau exact invers: monologul bogat în trăiri, imprecaţii şi acuzaţii, cu acel curaj indiscret, exacerbat până la aventurism şi voluntarism, te aruncau pe tine, privitor încercând să pricepi tot vălmăşagul de emoţii, în vârtejul unor frământări ascunse, unele imaginare, suprapuse peste realitatea filmată! Mai simplu spus, accentul cădea pe confesiune. Pe mecanismul care ar fi putut îndemna personajul să se încumete la o ruptură brutală şi blamabilă sub aspect moral... dar pe care acţiunile filmate îl contrazic, îl sufocă şi îl desfiinţează. Opţiunea lui Kerek de a-şi amputa un spectacol chiar bun, întorcându-l pe dos, ca pe o haină veche, şi aceea răs-croită pe jumătate din materialul salvat, este pe cât de riscantă, pe atât de remarcabilă. Originalitatea în care îşi tratează astfel povestea iniţială este principala calitate a unui demers, dacă nu cumva mă înşel eu, unic în arta spectacolului.