9 grade la Undercloud - 9 grade la Paris

Cred că, în general, se pot întâmpla o mulţime de stângăcii dacă amesteci teatrul cu filmul. În secvenţa de început a piesei 9 grade la Paris, jucată pe scena teatrului Muse în ziua a 7-a a Festivalului de Teatru Undercloud, pe fundalul scenei vezi o imagine proiectată în care o femeie apare intrând pe uşa casei, urcând apoi o scară interioară şi pătrunzând în apartamentul său. Imaginea e foarte descriptivă. Un asemenea cadru într-un film ar cere o privire destul de răbdătoare, care e dispusă să petreacă un timp lent privind manierele absolut obişnuite ale unui personaj pentru că acestea ar trebui să îl caracterizeze şi să îţi sugereze unele lucruri despre el. Numai că, exact în acelaşi timp în care priveşti la această imagine, acelaşi personaj intră pe scena teatrului, se aşează pe un scaun şi îţi serveşte imediat informaţia cea mai preţioasă: "Plec. M-am hotărât să plec de-acasă. Am fost la gară şi mi-am luat bilet. Îmi părăsesc bărbatul şi copilul. Şi sunt foarte fericită". Rapid, imaginea proiectată pe fundalul scenei îşi pierde sensul iniţial şi devine un ornament.
 
Personajul începe să îţi descrie situaţia ei. E căsătorită de şapte ani cu un bărbat care o sună din oră în oră ca să vadă ce face şi care se panichează dacă femeia nu răspunde. Probabil exasperată de banalitatea unei vieţi la fel de repetitive, femeia s-a îndrăgostit de un alt bărbat şi, văzându-se dintr-o dată pe ea însăşi pentru prima dată, s-a hotărât să îşi părăsească soţul şi copilul fără remuşcări. În teorie, planul părea uşor. Trebuia doar să îşi ia un bilet fără întoarcere până la Paris, să lase multă mâncare în frigiderul de acasă şi rezervorul maşinii plin astfel încât soţului şi băieţelului să nu le lipsească nimic după ce ea va pleca şi, în final, într-o seară rece de decembrie, înainte de revelion, să se culce lângă soţul ei, care adoarme foarte devreme, să se ridice din pat înainte de miezul nopţii şi, pur şi simplu, să plece.
 
Numai că viaţa e rareori la fel de simplă precum un plan bine pus la punct. Până şi alb-negrul cel mai contrastant începe să prindă nuanţe atunci când încep remuşcările - şi nu e greu să le vezi nici în discursul personajului de pe scenă, nici în mişcările celui din imaginea proiectată pe fundal, chiar dacă intenţia regizorală era ca filmul să îţi arate exteriorul acestuia - felul în care soţia se mişcă şi se desfăşoară în casă - iar teatrul - interiorul personajului - amanta care îşi trăieşte ultimele ore de captivitate. Cele două planuri rămân deocamdată pleonastice.
 
Totuşi, la un moment dat se întîmplă ceva. Personajul de pe scenă încetează să mai fie cine era şi începe să dialogheze cu imaginea din film. Dar, lucru ciudat, ia vocea unui personaj secundar - o bunică îngrijorată care o sună pe soţie - medic de profesie - pentru că băieţelul ei are febră.
 
Într-un alt dialog cu imaginea din film - personajul de pe scenă ia vocea soţului, apoi vocea unei prietene a soţiei care face o criză de isterie matrimonială la telefon. Bine jucate şi bine tensionate, aceste dialoguri creează însă o oarecare confuzie în legătura cu drama personajului de pe scenă.
 
Scriind despre combinaţia de teatru şi film din piesa sa, regizorul Peter Kerek mărturiseşte că a vrut să găsească o "relaţie ideală" între cele două medii. După 9 grade la Paris, această relaţie ideală rămâne încă un mare semn de întrebare. Singurul lucru care salvează situaţia este ambiguitatea de la final, atunci când, deşi amanta de pe scenă îţi spune iar că pleacă şi îşi părăseşte soţul, soţia din film pare că nu va face asta. Aici, relaţia despre care vorbeam mai sus începe să prindă viaţă.
 
9 grade la Paris
Regia: Peter Kerek
Cu: Alina Berzunţeanu.