Totul e să încerci - Cada cu picioare

Cu mulţi ani în urmă am văzut piesa Anonimul veneţian cu Florin Zamfirescu. Două personaje, decor minimal, o măsuţă. Şi emoţia era acolo. Iar acum, seniorul actor regizează cu aceeaşi economie de mijloace, scenografie simplă - doar o masă şi două scaune -, doi actori, o piesă plină de nerv, amuzantă. Un exerciţiu perfect pentru a arăta ce tehnică are fiecare şi cât de cameleonic poate fi. Şi regizorul are generozitatea de a rămâne invizibil. Fără trucuri, fără ego. El îşi împinge în faţă actorii tineri şi îi lasă să se desfăşoare, să strălucească. Simţi că a umblat cu experienţă la pauzele comice şi la rezolvări emoţionante, care funcţionează de fiecare dată.
 
Piesa lui Werner Trieschmann, perfectă pentru actori, îi provoacă să încerce abordări diferite. Zece momente, zece poveşti, zece posibile relaţionări între El şi Ea. Cinci unde protagonista stă pasivă, tăcută, plictisită, ascultătoare, posesoare de cadă care trebuie vândută, ascultând cu răbdare 5 indivizi, unul mai ciudat decât celălalt - 5 vârste, 5 tipologii diferite, 5 întâlniri. Şi încă alte cinci în care el este ascultătorul, proprietarul vizitat de 5 femei cu statut social şi abordări diverse. Şi fiecare episod e un tur de forţă pentru actorul vorbăreţ. Replicile înfloresc în faţa spectatorului ca o ploaie de popcorn, zgomotoase şi vesele.
 
Cristian Balint, actor care de la piesele de la Casa Studenţilor a prins trenul vieţii jucând la Afrim, aici se dezlănţuie. Vecinul colecţionar din 1, foarte bun şi reuşit meşter din construcţii posesiv în 2 (să vedeţi ce bine îi iese metamorfozarea doar cu o căciulă şi un hanorac, ce voce, ce postură!). "Hai, du-te-ncolo, că mi-eşti simpatică!". Sau "Ai băut tequilla? O să bei..." - invaziv, plin de tupeu. Tânărul drogat din 3 şi tatăl acestuia în 4 ("Uite ce e, măi, fetiţo!") şi gay-ul din 5 (căci, nu e aşa, nu putea să lipsească şi oricum se râde mult de volutele personajului şi pentru actor e mereu provocator acest gen). "Am senzaţia că nu mă înţelege nimeni. Ar trebui să ne înţelegem. Suntem amândoi nişte ciudaţi. Îmi place feng shui-ul de mor...!". Toate aceste ipostaze sunt tot atâtea semne discrete de întrebare despre cel de lângă noi, mai mult sau mai puţin vizibil. Pare că jocul măştilor ar putea dura la nesfârşit.
 
Şi ea, Ştefana Samfira, mereu egală, calmă, cu aceleaşi priviri în pământ, fără replici aproape, aceleaşi reacţii la toate cele cinci episoadele. Foarte frumoasă, decorativă, iar în calupul ei energic foarte bună. Hainele, cumva în oglindă cu ale lui. Profesoara de sport dezinhibată, cu limbaj repezit ca al Nikitei ("Bă, ce m-am enervat!" sau "Hai, mă, că mi-e încordată inghinala de la şpagat") în episodul 6. Nimfomana îndrăgostită de înmormântări, doamna cu voaletă din 7, unde actriţa e foarte nostimă, aşa vorbăreaţă şi pisicoasă. Episodul îi iese minunat, fiind poate cel mai bun moment al ei din piesă, aşa întinsă pe măsuţă şi rostindu-şi replicile culcată. Foarte bună şi fără să şarjeze şi în următorul, în 8, ca rockeriţă beată (cu părul desfăcut şi cântând, bine descifrat personajul). Înduioşătoare ca singuratică frustrată în 9: "Ştii cum e când sună cineva la tine, din greşeală, să fie sărbătoare?", calină şi melancolică în 10, ca fostă iubită a posesorului de cadă.
 
Chiar dacă pare că piesa e uşor dezechilibrată în favoarea personajului masculin, că actorul fură atenţia spectatorului, mai ales că are mai multe replici şi mult mai nuanţate reacţii chiar şi atunci când stă tăcut, interzis pe scaun, cele zece momente sunt monolitice, egale până la urmă ca mod de abodare, ca emoţie, ca umor.

Nu ocoliţi întâlnirea cu spectacolul Cada cu picioare. Vorbind în galop despre lucruri deloc comice, dar la care râzi din plin, cu un final frumos, plin de speranţă, este exact locul unde să afli mai multe despre dragoste.