Dragă jurnalule,
S-au întâmplat aşa de multe de ieri până azi!
În primul şi singurul rând, şi de-aici decurg toate, sunt foarte fericită că am picat în capcana pe care singură mi-am întins-o când m-am decis să-ţi povestesc cum e la Gală.
În textul impus din anul acesta, 2011, e o replică: "Ai venit aici să faci avere?" şi - hop! - o întrebare asemănătoare a-nceput să mi se repete în cap: "Da' ce-ai Hodade, ai venit aici să faci critică de teatru?" Şi apoi, cu toate că nu-mi plac oamenii care întreabă şi apoi tot ei răspund, ştii deja, mi-am răspuns. "Nu, Hodade". "Da' de ce-ai venit?" "Ei, de ce? Ca să mă bucur." "Păi şi de ce nu te bucuri, Hodade?" Şi de-aici un întreg ping-pong mental între mine şi mine, care a durat până târziu în noapte, din care am tras două concluzii: unu - când analizezi prea mult, nu ajungi neapărat la esenţă, dar în mod sigur oboseşti şi doi - nu mai ştiu că am adormit.
Fericită că am picat în prima zi în capcană. Undeva pe la prânz am avut revelaţia. A fost bine. N-am mâncat, am băut doar apă.
Acum doi ani, când am fost de partea cealaltă a cortinei, aveam cu totul alte emoţii decât acum. Sorbeam fiecare secundă din fiecare moment al colegilor mei. Mă bucuram pentru toţi de parcă eram eu în locul lor şi lăsam emoţiile să curgă liber. Mai interiorizat, că aşa mi-e soiul, dar liber şi curat. Seara, la cină, de-abia aşteptam să-i îmbrăţişez şi să-i felicit. Deşi eram în competiţie, aveam curiozitate şi deschidere unii faţă de alţii, cum e şi normal. Ne-am legat repede unii de alţii, atunci. Cu unii dintre ei m-am întâlnit şi în 2010 în Mangalia. Aşa e, dacă iei premiu, în anul următor eşti invitat, asta e o treabă drăguţă, încă o recompensă pentru premiaţi. Anul trecut au fost Valentina, Agnes, Eliza, Ciprian, am tras o fugă până la bulgari şi ne-am pozat lângă eolienele gigant chiar de după graniţă, apoi Kaliakra, Dalboka - oh, Dalboka, Varna. Nu ne-am mai căutat, apoi. Dar mă rog, asta e altă poveste...
Cu Marian şi Leta, însă, tentaculele s-au prelungit şi după Gală. Marian Adochiţei, spirit ludic şi Leta Popescu, pe atunci - om curios, acum - imediat regizor. Marian a venit aseară să vadă concurenţii şi Leta e aici din prima zi. Îi iubesc pe amândoi tare de tot şi acum aş vrea să fii un jurnal din hârtie ca să pot pune inimioare şi desene drăguţe lângă numele lor.
Fericită că am picat în capcană din prima zi. Ca să am timp să ies şi să-mi trag două peste bot. Da' chiar am uitat cum e să fii participant?
Acum doi ani, emoţiile erau mari, înainte să intrăm în scenă. Mi-am zis: eşti norocoasă cu un aşa partener, cred în el, cred în noi, în strofocarea noastră de până aici şi în rostul nostru. Sunt aici, asta înseamnă ceva, nu ştiu exact ce, dar înseamnă. Suntem tineri, suntem actori, hai să ne începem cariera cu un premiu HOP. Doamne, ce emoţii am, controlează-te, Hodade, hai intrăm!
Gândurile astea se tot învârteau în capul meu atunci şi în acelaşi timp încercam să fiu prezentă acolo, în spatele cortinei. Se mai întâmplă să-mi fugă mintea după gânduri şi să-mi lase corpul amorţit pe-un scaun. La asta mă gândeam atunci şi în secundele următoare a fost întuneric, ne-am aşezat pe scaune, apoi lumină şi apoi nu-mi mai aduc aminte nimic. Ba nu, mint. Îmi aduc aminte perfect.
În seara asta, când am văzut transipraţia de pe frunţile celor de la Cluj, mi-am adus aminte de un fir care mi se prelingea atunci din creştet până în bărbie. Era foarte cald în sală, cu reflectoare şi public. Transpiraţia e un factor important în teatru, să ştii. Empatizezi mai uşor cu actorul. Te gândeşti: bietul de el, e leoarcă şi trebuie să ignore treaba asta, poate trebuie chiar să mă convingă că îi e frig şi pe el şiroiesc apele sărate ca marea cu valuri cu tot. Sau, dimpotrivă, respingi comunicarea fiindcă transpiraţia e respingătoare şi zici: şterge-te şi apoi vorbim, asudatule.
Eu am mers cu trupa de la Cluj, aşa transpirată cum era, direct în grădina copilăriei, în H(eden) Garden, în livada cu gutui şi m-am regăsit în faţa blocului, sărind elasticul şi, mai departe, mai mică fiind, jucând fotbal cu băieţii în curtea casei. Am mai văzut spectacolul la Cluj, în Galactoria şi la Tîrgu-Mureş, unde s-a şi născut. E un spectacol căruia îi văd viaţă lungă, fiindcă se hrăneşte din energia şi prospeţimea pe care actorii o investesc în el. Cui nu i-ar plăcea să poată să se întoarcă o zi în copilărie? Vezi, de-asta e magic teatrul uneori: te duce în locuri unde agenţiile de turism n-au acces.
Mi-ar fi plăcut să fie mai lung spectacolul şi să mă scoată din copilărie mai finuţ, mai tandru, aşa cum făcea bunica dimineaţa, la trezire.
Am ţinut-o minte de prima dată pe Ioana Predescu, e drăgălaşă şi candidă ca o păpuşă şi sinceră ca nepoţii mei. Pe George Dometi îl văd înghesuindu-se cu aceeaşi nepoţi pe trambulină şi punându-şi toată energia încercând să sară cel mai sus. L-am mai ţinut minte pe Vlad Nemeş, fiindcă e sincer. Şi mă bucur c-am văzut spectacolul a treia oară, ca să-l ţin minte de-acum încolo şi pe Florin Călbăjos, nu ştiu să pun în cuvinte pentru ce.
Asta a fost seara, la grup, primul spectacol. Despre al doilea (Repetiţia, colaj de texte după Eugène Ionesco şi Matei Vişniec), nu ştiu ce să spun, că n-am înţeles nimic. Adică am înţeles, da' las-o aşa. Fetele sunt bune, dar forma spectacolului nu le-a avantajat. Sau poate e doar o chestiune de gust, care era dulce. Of, potoleşte-te Hodade! Cred că mi-a rămas un deget în plasă. În capcană adică.
A fost pe gustul publicului, judecând după reacţii. Printre două telefoane mobile care sunau în public şi o fetiţă care traducea în gura mare - tot din public - pasajele în engleză (ce haioasă era), fetele au spus ce-au avut de spus.
La individual mi-au rămas în minte trei actori. Raisa Ştiopoane, Alexandru Petrila şi Ştefania Dumitru.
Raisa, pentru că ne-a arătat un sân, Alexandru pentru că a transformat un balon într-o lebădă şi Ştefania pentru părul ei roşu-roşu.
Nu ştiu cum fac, dar orice-aş spune despre concurenţi sună răutăcios. N-am nimic cu sânul Raisei, nici de da, nici de ba. Ştiu despre ce-a vorbit Raisa, despre cum simte că puntea dintre spectator şi actor e din ce în ce mai fragilă şi comunicarea, tot mai greu de făcut. O înţeleg când zice, defensiv-agresiv, că actorii s-au făcut actori fiindcă n-au fost în stare să se facă altceva. Toată pendularea ei, în postura de actor care vorbeşte despre actor, pendularea înăuntru-înafară, implicat-detaşat, patetic-sarcastic, mă pun într-o poziţie destul de incomodă, ca spectator, fiindcă freamătul ei devine al meu. Nu sunt de acord cu ce-mi expune. Nu mă interesează actorii blazaţi şi care le ştiu pe toate (capcană! capcană!) şi femeile care s-au săturat de bărbaţi despre care Ştefan Caraman vorbeşte prin Raisa. Dar îi înţeleg pendularea, freamătul şi sunt de acord că viaţa trebuie trăită, acum.
Să îţi mai povestesc un pic despre cum Alexandru Petrila vorbeşte 10 minute cu copii imaginari cărora le face jucării din baloane. Ce mi-ar plăcea şi mie să ştiu să fac jucării din baloane...
* * *
Aseară, la terasă, o fată îmbrăcată în clovn pe care-am văzut-o în fiecare seară, vine la mine şi-mi dă o floare-balon. Eu mă bucur şi mă simt specială şi zic vai ce frumos, mulţumesc, dar o văd că merge apoi la Marian şi îi spune cinci lei pentru fericirea lu' domnişoara, adică eu. Râdem, da' plătim, ce să facem. Fericirea nu-i moca. Ne-a urat ea chestii, fericire, viaţă lungă împreună, deşi nu era cazul, da' pentru cinci lei, nici pe mie nu m-ar durea gura să spun. Mai bine le ura baftă băieţilor de la masă care au azi concurs...)
* * *
Feţele copiilor imaginari şi felul lor de-a fi le ghiceşti imediat din reacţiile lui Alexandru Petrila la reacţiile lor. Alexandru operează în imaginaţia noastră cu imaginarul lui. M-am întors la momentul lui de aseară, în caz că... Cel mai mult mi-a plăcut de Andrei, care e ruşinos şi se ascunde după tatăl lui. Nu vrea balon, dar Alexandru îl convinge uşurel (ca bunica, dimineaţa, la trezire...) şi Andrei, înainte să plece, îi sare în braţe. Ştiu că Alexandru e singur în scenă, dar nu mi-e deloc greu să vizualizez partenerii lui imaginari şi chiar să ghicesc ce culoare au ochii lor. Andrei îi are albaştri, sunt sigură.
Tot cu imaginaţia lucrează şi în momentul impus, când fără vorbe, ne arată cum se scoate roata din piatră. Scurt şi la obiect. Am să citesc Cartea milionarului - Cartea de la Metopolis, a lui Ştefan Bănulescu, m-a făcut curioasă.
Mai e Ştefania Dumitru şi părul ei roşu şi umorul ei. O ţin minte de anul trecut pe Ştefania. Nu mai ştiu dacă părul îi era tot roşu, dar de comică, e la fel. Are lipici la public şi ochi mari şi expresivi cu care punctează mirarea faţă de tot felul de inepţii pe care, ca actor, trebuie să le debiteze în roluri de mâna a treia sau monoloage aberante ca cel al paricidei înainte de paricid.
Mi-ar plăcea s-o văd şi în altceva pe Ştefania, ceva mai curajos, mai curajos decât oamenii simpli, de treabă, săraci cu duhul şi care nu vor să facă umbră, (dar dacă trebuie, o fac şi pe asta) pe care îi înţelege şi portretizează foarte bine. E tânără, e talentată, are timp.
Au mai fost două concurente aseară, Roxana Gîrleanu, prezenţă caldă şi Ioana Zărnescu, expresivă. Văd în caietul program că are câteva roluri în film, e o zonă bună pentru ea.
Gata, te las, mă duc să fac o baie în mare şi să mă pregătesc pentru ziua a treia de concurs.
Pe mai târziu!
PS: Concurenţii au avut ceva de împărţit cu actoria şi felul în care se face ea. Aşa e, când eşti tânăr nu-ţi convine nimic şi vrei să schimbi tot, e mersul normal al lucrurilor, al evoluţiei. Da' întrebarea e, când schimbi, ce pui în loc?