Jurnal de sportiv la Jocurile Artistice HOP (II) - Gala Tânărului Actor HOP, 2011

30 august 2011, înainte de somn, ghemuită în pat, în camera de hotel 211 din Zenit
 
Foarte pe scurt, pentru că sunt în cădere liberă în somn: drum (revederi, noi prietenii) - masă (durere de stomac - probabil o gastrită) - plajă (îmbrăţişare cu dor, cu toată durerea de stomac) - întâlnire oficială (nu eram chiar toţi, dar tot a fost frumos: domnul Cornel Todea ne-a felicitat de la început pentru că suntem împreună la Mangalia, fiind cu toţii câştigători. Am făcut cunoştinţă cu întreaga echipă din organizare, fiind asiguraţi că vor fi  parteneri de nădejde în perioada ce urmează: zâmbete, încredere, linişte) - cină (foame turbată, în grup) - terasă (apropiere, bucuroasă de cunoştinţă) - mare (discuţie privată).
 
Mi s-a părut ciudata discrepanţa dintre dimensiunile pe care le avea scena în mintea mea anul trecut, şi anul acesta. O păstram în amintire ca fiind imensă, şi acum am regăsit-o, dar la dimensiunile reale. Am petrecut câteva momente în sală cu Adriana, colega mea, pentru o familiarizare cu spaţiul: atât prin cuvinte, cât şi prin linişte.
 
31 august 2011, fără localizare în timp, pe o hârtiuţă mototolită, Mangalia
 
Nu sunt în stare să spun nimic. Fac totuşi un efort şi observ că timpul se dilată şi se comprimă fără logică, fără un algoritm anume, amintindu-mi numai ce mi-am propus să realizez cu mine venind aici. Până la ora 17.30, ora startului Galei, stau sub semnul unui delir de gânduri, amintiri, emoţii, repetiţii (care nu-mi folosesc la nimic de fapt, fiind prea surdă şi prea oarbă).
 
Am simţit într-adevăr că o întreagă echipă de oameni este alături de mine, atentă, generoasă şi dornică să mă ajute să fie totul bine, aşa că m-am liniştit din punctul de vedere al celor exterioare ţesutului meu epitelial. De partea cealaltă a acestuia roiau fluturi în stomac şi stoluri de păsări la cap. M-am liniştit cu o clipă înainte să păşesc în lumină, pe scenă, în momentul în care m-am desprins de trambulina din spatele cortinei.
 
Surpriză! În loc să sar într-un bazin cu apă rece gheaţă, am aterizat pe un teren de volei, cu o minge de energie, la mijlocul careului. Publicul era echipat foarte bine, deschis, variat, dar receptiv, cu chef de joc amical. Jucătorii erau, prin transfer, de la mai multe echipe: echipa din organizare, echipa de comisie, echipa oamenilor iubitori de teatru veniţi la mare, echipa colegilor ce urmau să vină la fileu în următoarele seri, echipa criticilor.... şi tot aşa. Foarte interesant... maraton de teatru, şi te trezeşti că treci dintr-un joc într-altul.
 
Meciul a fost cu totul special, pentru că s-a topit fileul, şi am avut bucuria să simt că toată lumea era de partea mea şi avea grijă să nu pierd mingea de energie. Din adversari, au devenit coechipieri: niciodată nu m-am simţit mai liberă şi mai răsfăţată. S-au întâmplat lucruri speciale... revelaţii în timp ce vorbeam, o clipă de blank, pentru că încă meditam la o imagine ce-mi apăruse în timp ce vorbeam, linişte, şi timp fără grabă, pe care mi l-am acordat fără panică.
 
Am câştigat cu mine mai multe decât îmi propusesem înainte cu aproape zece zile. Poate în câteva cuvinte aş putea să rezum experienţa cu: a venit Porumbelul, şi ştiu Cine a fost Destinatarul. Mulţumesc e mărunt, aşa că voi încerca să făptuiesc pe măsura unui mulţumesc aproape de adevăratele proporţii.
 
1 septembrie 2011- 3 septembrie 2011, până în ora 21.00, Mangalia
 
O perioadă liniştită, în care m-am bucurat de tot şi toate. Am primit mai multe daruri (pentru suflet, pentru renovări, îmbunătăţiri spirituale şi profesionale) decât mi-am dorit şi imaginat, mai multe şi de câte am primit de Crăciun vreodată (am găsit până şi o maşinuţă verde, de jucărie; Doamne cât m-am bucurat şi cât sper ca băieţelul de a pierdut-o să nu plângă după ea - o voi dărui mai departe cât de curând).
 
În fiecare seară m-am bucurat să fiu în public, alături de prietenii ce mi-au devenit majoritatea participanţilor. Momente frumoase, emoţionante. Bucurii. Am vrut să întorc binele şi susţinerea de care am avut parte...
 
3 septembrie 2011, după ora 21.00, Mangalia
 
... se spune: cade omul din copac, şi tot mai stă puţin. Eu încă stau să mă întreb ce a fost cu mine când mi-am auzit numele atât pentru premiul Yorick, cât şi pentru Marele Premiu Ştefan Iordache. Am avut o reacţie ciudată, un blocaj mental şi emoţional, la un moment dat, chiar fizic, încât m-am purtat anormal, artificial, puţin verosimil din exterior.
 
Eram bucuroasă pentru premiul Yorick, curioasă să văd ce se găseşte în cutia roşie primită, suna telefonul în geantă, pe vibraţii, apoi mă gândeam că dacă se numeşte premiul Ştefan Iordache se acordă unui băiat... apoi, dacă se acordă unei fete, nu poate fi aceeaşi, apoi mă gândeam la colega mea care nu a putut rămâne până la finalul Galei şi...
 
Surprinderea şi emoţiile duse dincolo de o limită, gândurile, amintirile şi oamenii cărora vroiam să le mulţumesc, Dumnezeu... o mare linişte pentru început, pentru că nu puteam nici să plâng, nici să vorbesc, să cuprind deodată tot ce mă traversa (asemănător cu un tir), şi apoi, o tâmpenie, sub formă de glumă, nu tocmai amuzantă plus un mulţumesc. Apoi am fugit la locul meu să plâng.
 
Dacă pentru o maşinuţă verde, din mare şi o bomboană găsită pe dig m-am bucurat aşa de mult, mă iert şi sper să fiu iertată şi înţeleasă pentru blocajul din ultimul moment al Galei... Mulţumesc, de data asta, lucidă!