S-a mai încheiat, la Casa de Cultură din Mangalia, o Gală HOP - Gala Tînărului Actor. Ca la fiecare început de septembrie, de paisprezece ani încoace, în haine noi. Aşadar, s-ar putea zice că evenimentul reconceput după 1990 de UNITER, sprijinit de Primăria Mangalia şi de Centrul Român al Institutului Internaţional de Teatru şi finanţat prioritar de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, a ajuns cetăţean cu drept de carte de identitate. OK, buletinul este o treaptă remarcabilă în dezvoltarea birocratic-organizatorică a personalităţii, rămîne de văzut dacă asta foloseşte şi dezvoltării ei substanţiale.
Nu e vorbă, din punctul de vedere al organizatorului, nu văd cum staff-ului condus, ca de fiecare dată, de Cornel Todea i s-ar acorda altceva decît bile albe (poate o anume rigoare a persoanelor admise în sală nu ar strica - uneori, te simţi în plin spaţiu antic ori medieval, în care se vine cu căţel, cu purcel, cu fată sau băieţel care nu au terminat învăţatul cuvintelor şi nici părinţii regulile de comportament în comunitate -, semnul mileniului fiind dăruit, universală poveste, de glasul telefoanelor mobile).
Formula juriului pare cea mai apropiată de pariul de vîrstă, dar şi de cel axiologic: actriţa Virginia Mirea, regizorul Radu Afrim, teatrologul Sorin Crişan, coregraful Florin Fieroiu, actorul Marius Manole.
Cred că noutatea cea mai interesantă a acestei ediţii rămîne textul propus pentru proba obligatorie a secţiunii "Individual", acţionînd ca un soi de cameră video la examenul de bacalaureat din 2011. Cu similare consecinţe. Şi cauzalitate similară, căci doar nu supravegherea a produs rezultatele cunoscute! Ei bine, Cornel Todea a supus atenţiei concurenţilor primele cinci capitole din Cartea de la Metopolis, primul volum al proiectatei şi, din păcate, al neîncheiatei Cărţi a Milionarului de Ştefan Bănulescu. Sigur, este vorba despre un roman. Evident, te-ai gîndi că toţi cei douăzeci de concurenţi ai probei individuale l-au citit integral şi din curiozitate intelectuală, şi din necesitate profesională. Au făcut-o, cel puţin capitolele indicate, vreo cinci ori şase, dacă am ghicit bine. Restul nu cred să fi trecut de primele pagini. De aici şi obligatoriile exerciţii de cinci minute în general plictisitoare şi, pe alocuri, aberante. Vina nu cred că mai aparţine şcolilor de teatru.
Din punctul meu de vedere, unica treaptă de şcolarizare în care se face cît de cît ceva pentru descoperirea plăcerii lecturii, fie ea şi prin basmele spuse de educatoare, este grădiniţa. La celelalte niveluri, nu aveţi decît să studiaţi programele, totul este conceput pentru a provoca sila, dispreţul, ba chiar groaza de textul scris / tipărit. Ce să mai vorbim despre educarea modurilor de a recepta textul literar, ca să nu mai zic despre rafinamentul de a le descoperi sau de a inventa teatralitatea.
Prin urmare, la bacul HOP 2011, poate ceva mai puţin decît în cazul celui propriu-zis, procentul de promovare s-a dovedit dezastruos. Se adaugă aici o sfîntă - specifică lumii teatrale - desconsiderare a celorlalte arte la care, totuşi, spectacolul face apel, inevitabil, de fiecare dată. A citi, a intra la expoziţii ori într-o sală de concerte par pentru prea mulţi, am senzaţia, în cele mai dese cazuri, a fi ceva de-a dreptul trivial. În consecinţă, o bună parte dintre concurenţi nu şi-au părăsit personajul din proba liber aleasă. Unul dintre ei a preferat o ironie păstoasă faţă de probabilitatea de a citi textul, stînd cu ochii pe ceas ca pentru a demonstra aberaţia corvezii propuse de Cornel Todea. Alţi doi au preferat exerciţii aproape strict gestuale, lucru deloc rău dacă ar fi consonat cu măcar ceva din atmosfera Dicomesiei (ori, vorba unei concurente, "Diconomesiei" - sic!).
Din fericire, s-a putut şi altfel, şi au confirmat-o tineri actori precum Diana Croitoru (poate un pic cam prea dure tentele vocale), Ioana Zărnescu (cu excelente nuanţări narative), Raisa Ştiopoane, Ştefania Dumitru, Ovidiu Uşvat (simţind acea undă de crai de Curtea-Veche plutind prin stufărişurile acvatice şi omeneşti ale meandrelor Dunării - să nu uit, tot în sensul celor spuse puţin mai înainte: o tînără actriţă mă întreba acum cîţiva ani, cînd produceam, ca director de teatru, un spectacol după Craii de Curtea-Veche de Mateiu Caragiale, de ce stăm noi să pierdem vremea cu chestii în asemenea hal de prăfuite, cînd ar trebui să fim mai branşaţi la imediat, cu ceva aşa, gen "Craii de Curtea-Nouă"...).
Cum era şi de aşteptat, la textul liber ales, lucrurile au stat ceva mai bine. Exacta salvare a poeticului la Andreea Maria Şovan, mersul, la persoana întîi, pe cărarea periculoasă dintre sex, copilărie şi disimulare al Lolitei propuse de Claudia Suliman, inteligenta transmitere a detaliilor unui comic rafinat de către Diana Croitoru, în fragmentul din Versiunea Martei a lui Capek, siguranţa de sine a Raisei Ştiopoane, cu a sa "conferinţă" despre teatru după Ştefan Caraman, variantă stilistică explozivă ce îşi găseşte răspuns în aceea după Ion Sava, de un încîntător umor clasic, propusă de Ştefania Dumitru, abordarea de un patetism calm, cu zîmbet înlăcrimat, a Mariei Timofeevna, din Demonii lui Dostoievski, de către Gina Nica Pitulea, s-au constituit în tot atîtea dovezi.
Adunînd reuşitele la ambele probe ale secţiunii "Individual", cred că Premiul pentru cel mai bun actor putea lipsi la această ediţie.
Secţiunea "Grup" a cuprins patru spectacole, dintre care doar unul mi s-a părut un limpede obiect artistic finit, chiar dacă, dramaturgic vorbind, prea devreme previzibil şi, din acest motiv, cam patetic: Hamlet... Eu sînt?!, prezentat de Radu Homiceanu şi Radu Horghidan. Posibilitatea reaşezării / regîndirii piesei shakespeariene în realitatea imediată s-a dovedit însă construită cu un plăcut aplomb de cei doi actori. Colajul Eugen Ionescu - Matei Vişniec, operat de Geni Maxim în Repetiţia, este un cuplu de forţe ironie / autoironie la adresa modelelor şi a metodelor scenice, bazat pe relaxarea şi pe simţul ludic ale celor trei actriţe Maria Salcă, Adriana Ştefănache şi Anca Eugenia Ţecu. Nici o intrare în starea de personaj nu este lăsată să se dezvolte pînă la capăt, la fel nici o trăire individuală, patinînd continuu pe suprafaţa lunecoasă a isteriei. Fetele grase cîştigă întotdeauna, după textul Madeleinei George, îl mai văzusem în 2004, prezentat de Carmen Florescu, Paula Gheorghe, Ela Ionescu şi Laura Voicu. Dacă spectacolul de atunci se păstrează nealterat în memorie, cel de acum scapă uşor din cauza unei deritmări ciudate şi inoperante. Preferinţa juriului pentru The H(eden) Garden mărturisesc că m-a mirat, totuşi, începînd de la pretenţia scenariului de a urmări Livada de vişini pînă la, totuşi, extrem de searbădul pariu de a mima varii jocuri în căutarea unei stări cehoviene. Pînă la urmă, nu orice portret feminin de bazar e Mona Lisa, chiar dacă aşa scrie pe el. Ba chiar nici unul.